REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Gaudeamus igitur”. Să ne bucurăm, deci? - cronică de film


     Nu încă. Să mai aşteptăm. Aşa cum am aşteptat atâţia ani un film despre profilul moral şi spiritual al tinerei generaţii, să continuăm a-l aştepta şi după Gaudeamus igitur. Invitaţia la bucurie a scenariştilor Vasile Rebreanu şi Mircea Zaciu, a regizorului Gh. Vitanidis nu este lipsită de baze reale. Din păcate însă, intenţiile lor bune au rămas încă din scenariu în stadiu primar, s-au materializat doar pe ici-pe colo, s-au dizolvat adesea într-o istorisire searbădă, săracă în adevăr de viaţă.
     Vârsta palpitantă a primului „gaudeamus”, cu farmecul tinereţii ei, încă din anii Heidelbergului de odinioară, poate constitui, neîndoios, un subiect, un bun subiect de film. Vasile Rebreanu şi Mircea Zaciu au cedat, desigur, unei irezistibile tentaţii, scriind pentru peliculă — într-o primă experienţă cinematografică — istoria unui examen de admitere la facultate. Clujul, oraşul unor nobile tradiţii universitare le-a servit drept cadru şi — fără îndoială — i-a stimulat şi inspirat. Premisele erau deci, mai mult promiţătoare, dacă ţinem seama pe lângă toate acestea şi de talentul literar, confirmat, al autorilor.
     Şi totuşi...
     Aşteptările de acasă au rămas nerăsplătite. Insuficient pregătiţi pentru un film de „cursă lungă”, scenariştii s-au sufocat pe parcurs. Au pornit-o destul de bine, au reuşit să surprindă câte ceva din emoţia şi efervescenţa dinaintea examenelor, au lansat câteva tipuri cu perspective (deşi alb-negru în delimitarea caracterologică a unora e supărător), au trecut cu bine, alături de eroii lor, unul din momentele importante ale filmului — examenele universitare — pentru a cădea irevocabil la proba „examenului de viaţă” pe care o înscenează, inabil, aceloraşi eroi. Efectiv, povestea filmului prinde contururi artistice doar în prima sa parte, atunci când faptele de viaţă au încă adieri de autenticitate şi când realizatorii ocolesc soluţiile schematice, abundente spre sfârşit.
     Clişeele intervin şi în portretizarea unora dintre personaje, Ioana, eminentă candidată la filologie cu nostalgii de copiliţă este desenată foarte şters în scenariu, tocmai datorită comportamentului său invariabil perfect. Evoluţia lui Emil — în persoana căruia realizatorii au încercat să surprindă drama nu lipsită de adevăr şi consecinţe a egoismului şi a „mulţumirii exagerate de sine” — are o traiectorie verosimilă doar până la un anume punct; personajul eşuează apoi într-un caz melodramic şi toată epopeea dezagregării şi recuperării sale morale ni se pare fals — sau, în orice caz, insuficient — argumentată artistic. Un personaj total neinteligibil este „încântătorul” domn Spirea, care se hrăneşte şi ne hrăneşte numai cu aforisme (în stil propriu) şi care nu este numai „negativ” ci şi pictor, asistent universitar, tutore de minori, afacerist şi curtezan... Pia, cu dramul ei de inconştienţă şi cu pasiunea temporară a plăcerilor interlope este — structural — un personaj credibil, dar desfăşurarea rolului său urmează, de asemenea, schema. Mai mult relief artistic capătă candidatul veteran la studenţie, Mihai Gliga, personaj tipic şi spiritual care ascunde sub coaja aparenţelor un suflet mare şi generos. Cu sau fără voia realizatorilor (desigur fără, după cum înţelegem din evoluţia conflictului) acest tip se impune, în primul rând, atenţiei. Îl urmează Timidul, care îşi etalează trăsăturile generice în situaţii revelatoare, şi alte personaje episodice — printre care Teo, studentul din anii mai mari.
     Regizorul Gh. Vitanidis, aflat în faţa unui scenariu inegal, a încercat să aprofundeze calităţile originare — reuşind pe alocuri — dar contribuţia sa la realizarea filmului poartă, de asemenea, pecetea inegalităţii. Există în peliculă secvenţe frumoase, care denotă un progres faţă de corectitudinea inexpresivă (sau incorectitudinea expresivă) manifestată de regizor în realizări anterioare, de tipul Post-restant. Clujul dinaintea momentului hotărâtor al examenului de admitere se înfăţişează viu pe ecran, cu emoţia studenţească a ultimelor recapitulări de materie, în cadenţa ritmică a pulsaţiilor unei inimi. O altă „pagină” de reţinut a filmului: aşteptarea febrilă a părinţilor în timpul examenului scris. Sau unele episoade ale examenului de fizică, după examen în aşteptarea rezultatelor, scena lui Emil cu oglinda, „ruptă din soare”. Virtuozitatea unor tineri actori (Sebastian Papaiani, îndeosebi) duce filmul spre alte bune momente individuale.
     Astfel de realizări mai pot fi aflate în film, dar ele sunt concurate şi adesea copleşite de secvenţe reci, fără fior şi febră tinerească, dominate de false detalii de viaţă. Masiva petrecere studenţească, prilejuită de sfârşitul examenelor, este lipsită de vigoare tocmai pentru că realizatorii i-au răpit spontaneitatea, dându-i în schimb ţinuta — eveniment impropriu — a unui spectacol mult repetat şi studiat. „Corupta” adunare dansantă a „negativilor” este inofensivă ca o acadea, după cum continuarea petrecerii cumulează un procent însemnat de stridenţe (tentativa violului, apariţia hazliu de neverosimilă a „salvatorilor moralei”, „evadarea” Piei şi lunga ei călătorie în noapte etc.). Emfatic şi artificial mi s-a părut momentul intonării pe patru voci a oricum emoţionantului „Gaudeamus igitur”, de către absolvenţi — profesorului lor, statuar şi măreţ profilat în cadrul unei ferestre. False şi în film, literaturizantele episoade din scenariu în care Emil şi Ioana îşi manifestă exuberanţa juvenilă în jurul unui scrânciob, sau în care tânăra eroină „fără pete” porneşte pe urmele ei de şcolăriţă. Chiar mai falsă decât în scenariu, intervenţia moralizatoare a Ioanei în faţa unui Emil indiferent şi rece, pornit pe drumul ratării.
     Inegalităţile regizorale sunt pregnant evidenţiate de filmările propriu-zise. Alături de secvenţe în care senzaţia autenticului predomină (gara, momentele ce însoţesc genericul, unele aspecte ale străzii clujene surprinse „pe viu”), filmul ne oferă imagini amorfe şi anodine, îndeosebi în timpul plimbării prin Cluj a celor doi îndrăgostiţi. Inadmisibile, greşelile — elementare — de montaj (evidente în timpul aceleiaşi plimbări), greşeli pe care publicul le observă, dar pe care ochiul regizorului (şi în alte împrejurări prea puţin exigent) le-a trecut cu vederea. Colaboratorii regizorului s-au dovedit utili filmului, îndeosebi compozitorul H. Mălineanu (autorul unor melodii tinereşti) şi, după el, operatorul N. Girardi şi scenograful Marcel Bogos. Impresia de convenţional planează, însă, în unele interioare; acasă la Ioana, spre exemplu, excesul de „lustru” şi „aranjat” în decor lasă o impresie neplăcută.
     Ne-am întrebat dacă distribuţia filmului este judicioasă, pe ansamblul ei, şi răspunsul nu a fost tocmai afirmativ. Desigur, rolul lui Mihai este pentru Sebastian Papaiani un excelent prilej de a-şi reconfirma aptitudinile cinematografice spre comedie, o comedie sclipitoare, nuanţată şi neostentată. Printre reuşitele filmului se înscrie jocul firesc, bine dozat şi gradat, al debutantului Ilie Petre (Timidul). Încredinţând unele roluri episodice unor actori cu multă expresivitate (Dem. Rădulescu−Spirea, Ştefan Iordache−Teo, Irina Gărdescu−Pia), regizorul a contribuit la buna particularizare a tipurilor, chiar dacă uneori a lăsat deschisă, discret, o portiţă spre caricatură. Rezultatele nu ne-au convins, însă, tocmai în ceea ce priveşte personajele prime ale filmului. Debutanta Ileana Dunăreanu a fost aridă (cu abia întrezărite disponibilităţi lirice) într-un rol arid. Iar Şerban Cantacuzino, excelent în Străinul, a strecurat prea adesea note false în evoluţia sa, ca să nu ne pună pe gânduri în ceea ce priveşte eficienţa (sau ineficienţa) îndrumării regizorale. Oricum, regizorul a greşit, având în distribuţie doar ca semi−figurantă, o actriţă multilateral dotată ca Ana Széles. Nu putem omite unul din elementele „senzaţionale” ale interpretării actoriceşti: inedita compoziţie a... inginerului de sunet Dan Ionescu (în rolul examinatorului), care are cel puţin două momente — în timpul examenului de fizică — deosebit de expresive.
     „Orice film, indiferent de vârsta şi experienţa realizatorului, este un nou examen, mai greu decât cel precedent” — ne avertizează programul de sală al acestui film despre examene. Ne întrebăm: creaţia lui Gh. Vitanidis şi a scenariştilor Vasile Rebreanu şi Mircea Zaciu obţine notă de trecere?
 
(Cinema nr. 5, mai 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin caliman, cronica de film, gaudeamus igitur film, gheorghe vitanidis

Opinii: