Când, în iulie 1939, Orson Welles (deja celebru, dar având numai 21 de ani) îşi face apariţia la Hollywood — pentru a vizita studiourile în care urma să realize primul său film — un ziarist îl întreabă : ,,Ce impresie vă fac toate acestea domnule Welles? " Drept răspuns — povesteşte Tudor Caranfil în excelenta carte dedicată acelui film — Orson Welles lansează o replică ce va intra în legendă prin savoarea ei : — „E cea mai frumoasă jucărie mecanică dăruită vreodată unui băietaş...".
Cei doi termeni propuşi de Welles mi se par propice pentru a desemna metaforic, desigur — şi relatia dintre lon Popescu-Gopo şi filmul cu actori: în constanţa cu care cineastul renunţă, când şi când la desenele sale animate — deşi (sau, poate, pentru că) tocmai ele i-au adus „adevărata glorie” — se poate desluşi un „chef de joacă” păstrat aproape intact, oricum nealterat, de-a lungul anilor. Încântarea „băieţaşului" care a primit o jucărie mecanică îl stăpâneşte, nestingherit, de fiecare dată, iar prospeţimea privirii pe care-o aruncă asupra unor teme (poveşti) celebre (eterne) devine principala — uneori, singura — raţiune de-a exista a acestor filme.
Subiectul filmului de-acum poate fi rezumat în câteva propoziţii simple: un băiat iubeşte o fată, dar — timid şi nebăgat în seamă — construieşte un robot cu ajutorul căruia îi „spune" fetei „toată dragostea sa"... După cum vedeti, fraza alcătuită din cele câteva propoziţii simple e liniară, fără complicaţii inutile — deşi „subtextul”, dat îndeosebi de câteva „aluzii" la fapte literare (mai mult sau mai puţin cunoscute marelui public) nu lipseşte.
Un film de dragoste, deci — şi căruia, micul şir de „speculaţii" ştiinţifico-fantastice nu-i serveşte drept „substanţă" (cum au crezut unii comentatori, confundând marfa cu ambalajul), ci doar ca”mască”: asemenea robotului însuşi, care — pentru a-şi „ascunde”, de ochii profanilor, circuitele — poartă o mască sumeriană.
Am mai spus-o: se poate glosa îndelung pe marginea citatelor cu care Gopo îşi animă discursul (a se reţine: şi-l animă, când — din lipsă de inspiraţie dă semne că ar sucomba)... În apelul la această Mască sumeriană, de pildă, stă încrustat semnul vechimii pe care povestea spusă de cineast şi-o revendică — după ultimele cercetări, „leagănul omenirii” fiind tocmai Sumer-ul. Uneori, însă — mai ales când citatul devine „auto-citat” — aceste aluzii ramân inoperante în spaţiul sensibilităţii spectatorului mediu: cum e cazul, cred, în secvenţa „şedintei de la decanat”, când cineastul (Eheu. fugaces...) face aluzie la propriile-i filme (S-a furat o bombă, Faust XX, Harap Alb, Comedie fantastică).
Nici „animaţia" robotului nu mi s-a părut reuşită — în această privinţă cineastul având, probabil, de tras consecinţele precarităţii mijloacelor tehnice care i-au stat la dispozitie...
Dintre actori (mă refer la cei care au avut roluri, nu doar apariţii : precum Radu Beligan, Stela Popescu, Florin Piersic, Iurie Darie, Dem Rădulescu), interesanţi mi
s-au părut George Constantin (cu ştiinţa-i de a „trece prin film” părând, totuşi, că-i „de-acolo”) şi Mircea Daneliuc (în absenţa regizorului, ne mulţumim cu interpretul; n-am înţeles, însă, de ce a considerat Gopo necesar să-l dubleze: vocea lui Daneliuc face parte intrinsecă din personajul — acelaşi — pe care-l „joacă” de la film la film). Interesant e şi Radu
Buznea, în rolul lul Gore — dar personajul său (de om încurcat în propria-i timiditate) pare a repeta ticuri ştiute de la alţi „mari comici al ecranului”.
Dar toate acestea la care-am putea adăuga şi altele — sunt, de-acum, chestiuni secunde (dacă nu secundare...). Important mi se pare trandafirul acelei spuse a lui Welles — pe care, foarte bine şi-o poate adjudeca şi Gopo. Numai că, rostită de Orson. fraza preceda filmul care s-a numit CITIZEN KANE.
