REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Fructe de pădure (3)


     Ultima premieră românească: Fructe de pădure. Scenariul: D.R. Popescu, Regia: Alexandru Tatos. Prezentatorul a ținut să ne spună că „acest film nu a fost premiat la Costinești”. Aceasta a fost „poanta” cuvântării, dar noi n-am „prins-o”. Am reacționat, cum zicea cineva, ca personajele lui Proust: ele erau atât de subtile, încât nici ele între ele nu-și înțelegeau ironiile. Iată-ne deci în brațe cu „Du côté de chez Swann” și cu producția Casei de filme Patru.
     Dacă luăm în seamă întâmplarea propriu-zisă, Fructe de pădure, este ceea ce ar trebui să fie „un film obișnuit”. Într-un loc oarecare, cu o fată oarecare, cu o dramă oarecare. Oarecare pentru că, inevitabil, timpul o va șterge. Deci: o fostă liceeană „nu dă la facultate”, pentru că mama i-a murit, tatăl cam trage la măsea, iar frățiorii trebuie crescuți. O floare de pădure. Un fruct de pădure. Un băiat purtat de întâmplare prin acele singuratice locuri „o înșeală”, cum zic bătrânii. O înșeală și ezită. Ezită când e anunțat: o să avem un copil! Fata nu insistă. Nu cere explicații. Nu caută o soluție cu „un doctor care...” Fata tace. Se retrage. Naște copilul. Nu acceptă să spună cine-i tatăl. Începe să supraviețuiască. Probabil, în curând, o să înceapă să și trăiască. Așa ne sugerează și bunul simț și un cântec strecurat de regizor și la nunțile reale și la cele fictive: „Așa e viațaaa! Așa e viațaaa! Așa e viațaaa!”
     Cu un incontestabil talent de a găsi fizionomii și siluete, talent moștenit de la neorealiști, dar și fructificat, sub aparența unei modestii polemice, cultivată de Alexandru Tatos cu un pronunțat și mereu reafirmat refuz al clișeelor, clișee care au săpat un șanț, dacă nu cumva un abis între viața de pe ecran și „așa e viațaaa!”; cu o finețe care ține de structura lui de artist pentru care murele nu-s doar mure; un vagonet nu-i doar un vagonet; o rochie de mireasă nu-i doar o rochie de mireasă, autorii realizează un film mai mult decât atașant.
     Cine rămâne la întâmplarea propriu-zisă va ieși din sală cu satisfacția de a fi văzut un film cursiv („un scenariu dulce și amar ...poate cel mai frumos scenariu pe care l-am citit” ― zice regizorul). O poveste cu sensibilitate, cap și coadă. Nu-i deloc puțin, mai ales când, atât de des, avem de-a face cu filme care vin de nicăieri și pornesc niciunde. Meseria de a povesti comprehensibil mai rămâne încă pentru unii cineaști o îndeletnicire ori inaccesibilă ori perimată.
     Cu un adevărat har al nuanțelor, Tatos dă acestei povești „dulci-amare” ecouri și semnificații. Un film obișnuit nu înseamnă un film oarecare. Dealtfel, ce înseamnă oarecare? Această fată este impresionantă tocmai pentru că e oarecare. Oarecare până la umilă. Și iată, această creatură umilă, abia ieșită din adolescență (sfiiciune pădureață, stângăcie nejucată, resemnare și o mare limpezime a sufletului) descoperă ceea ce ființe mult mai experimentate nu știu sau nu pot sau nu vor să descopere. Iat-o pe această copiliță descoperind demnitatea!
     Căci filmul lui Tatos asta și e. Un film despre demnitate. O demnitate care stă vertical, așa cum stă întotdeauna demnitatea. Fără să sforăie. Fără să dea lecții.
     Băiatul care „o înșelase” nu-i un șnapan. Nici măcar nu-i un mincinos. Acest subțire, elegant ochelarist e numai o ființă slabă. Un biet om care vrea și el „un univers stabil”. Dacă și-ar pune mintea cu el, fata l-ar îmbrobodi și l-ar duce la primărie. Dacă ar folosi câteva din trucurile abecedarului feminității — fără nici o îndoială — ar ieși victorioasă. Dar — și aici e frumusețea scenariului și a filmului — fata n-are nevoie de asemenea victorii. Nu e prima oară în viață când cei ce hotărăsc să piardă sunt cei puternici.
     Nu e prima oară când victoria are gust de cenușe.
    Sfârșitul filmului — un moment foarte inspirat. O masă de nuntă golită. La un capăt, al mesei, o fotografă, fată de viață, descurcăreață, azi-aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut. Smile! Smile! (extraordinară cu adevărat extraordinară actriță această explozivă, imbatabilă Mariana Mihuț; aici într-un rol de o vitalitate debordantă: gură bogată, gesticulație, și masticație „miștochistă”, cinisme care nu sunt decât o revanșă. O tristă revanșă). Deci, la un cap al mesei „o pozară” care are bani, dar simte — în acest moment simte — că are bani dar n-are rost. La celălalt cap al mesei: o mireasă. Talentul operatorului — (prezent pe tot traseul unui film cu un anotimp sărac, rece, pâclos, burnițos, desfrunzit, la un moment dat troienit) operatorul, respectiv Florin Mihăilescu, o înfătișează pe această copilă cu pruncul în brațe ca pe o madonă. Aici, mai mult decât în alte scene ale singurătății (fata de la țară într-un restaurant de lux, comandând ober-ului — ce gafă! — „ca desert, o bere”). Aici, în scena prefinală fata e puritatea în persoană. E un foarte credibil „ideal”. Idealul pe care D. R. Popescu îl întrupează ca de atâtea ori, în adolescenți, dar și în metafora calului alb (să spună Jupiter cine a lansat acest motiv vizual atât de des întâlnit și la alți cineaști, unul dintre ei fiind Fellini). În finalul finalului, calul alb, sârguitor și cu nume de plugar — Ion! — a luat-o la fugă pe sub streașina pădurii. Nuntașii aleargă, aleargă, să-l prindă, căci „nu mor caii cum vor câinii!”.
     Ca și în cele mai bune filme ale lui Tatos, autenticitatea este frapantă.
    Autenticitatea atmosferei și a atmosferelor: autenticitatea unei lumi înfofolită în basmale de târg, în flanele împletite cu iglița, (ca întotdeauna Svetlana Mihăilescu desfășoară o adevărată voluptate a detaliului vestimentar „purtat” și „de-acolo”); autenticitatea unei „nunți cu dar”: copii, cască-gură, nașii eleganți, dansatori stângaci, meseni abțiguiți, taraful ațâțat, animatorii cu miarele, socotitorii cu catastifele, creditorii cu certurile pe-nfundate; autenticitatea unei nașteri într-o haltă: puști curioși la ferestre, bărbați alarmați la telefon, femei pricepute cu cu ligheane-n brațe; atmosferă de restaurant cu clientelă talmeș-balmeș, cu „oafe”, cu dizeuze, cu rock băștinaș.
     Autenticitatea ține și de o tipologie în care — caz fericit! — nu există discrepanțe între actori de renume, actori mai puțin cunoscuți, aduși „din provincie” Brăila, Cluj-Napoca, (să ne bucurăm că cineaștii ies din ce în ce mai des din Capitală!) și neprofesioniști. Căci avem de-a face cu o ploaie de neprofesioniști: fata (Manuela Boboc), prietena fetei (Gabriela Rătescu), posibilul mire (Cornel Mihalache), tatăl (Nicolae Diaconu) etc. Omogenizarea este, în primul rând, meritul regiei țăranii au obraz, mâini, mers de țărani; „fetele de la țară” au o anume cuviință pe față, în sclipirea cercelușilor, în croiala rochiei, în felul de a chicoti. lon Besoiu este un șef ocupat și preocupat, dar fără ștaif, cu o bonomie care vine mai mult din interior decât din imperative funcționale. Șoferii de trailere încep să semene cu mașina condusă de ei (Ion Fiscuteanu). Marginalii: un Dinu Ianculescu foarte bine compus, spăimos, prelingându-se la hotarele societății, tamponându-și mereu fruntea; un Tudorel Filimon mototol și vânzător, instrumentul unei văduve (Doina Toma), văduvă cu pantaloni roșii care viziteaze pe răposat cu canișul. Ea are nevoie să intre cu patrupedul în cimitir, „fiindcă soțul meu a fost responsabil de depozit”.
     Mai întâi, dominantă este atmosfera de autenticitate. Dar nu-i vorba doar de o autenticitate pur și simplu. Ca de fiecare dată când harul trece peste ceva sincer, acel sincer începe să radieze. Să iradieze. Apare „conotația”.
     E drept, filmul are încă momente rarefiate, are încă lungimi, porțiuni oarecum lipsite de vlagă. Are încă tăceri, nu îndestul de încărcate. Mai presus de această rarefiere e senzația de autenticitate nimbată. Vagonetul care coboară necontenit bușteni și oameni din vârful muntelui; trenul din prima imagine înconjurat de pădure și liniște (apoi din ce în ce mai învăluit de o muzică foarte „cinematografică” — Lucian Mețianu); locomotiva care vine noaptea ca un balaur cu două nări de foc, toate acele măgăoaie care poartă necontenit oamenii când împreună, când câte doi, când singuri, îi poartă, îi duc spre o fâșie de lumină, îi scot dintr-un ocean de ceață, îi amenință cu șuieratul lor, cu botul lor de oțel, dau sentimentul nu numai al unei lumi mari care înconjoară această lume mică, ci și al unor forțe cu mult, cu mult mai înalte. Funicularul acesta încărcat de bușteni, care (-i) urcă și (-i) coboară necontenit încetează să mai fie unealta unei stații forestiere. Ea devine, la un moment dat, un fel de vehicul al destinului.
     Autenticul nu exclude, de asemenea, o anume pistruială funambulescă, o anume excentricitate care scoate „normalitatea” din tern. Pozărița — vulcanul Etna în permanent flagrant delict; ședințele la fotograf în fața unor pânze exotice cu lacuri edenice, bineînțeles cu lebede; magazinul „închirieri-diverse ocazii” (rochia de mireasă alt motiv D.R.P.-ist), dricul pavoazat cu munți de crizanteme de hârtie, tipul cu grapă care vrea cearceaful nupțial fiindcă altfel... etc. — sunt și pete de culoare (o culoare violentă, fauvistă), dar sunt și pulsațiile vieții. Așa, e viațaaa..! Normalitatea iese adeseori și din anomalie. Firescul țâșnește, nu o dată, din bizar. Totul depinde de asamblare.
     Această asamblare — aici fericită — ține și de D.R.P. și de Tatos, adică de două personalități de prim rang ale filmului nostru. Două talente, care știu că înainte de a fi artă — aici e artă! — cinematografia trebuie să fie și o profesiune bine asimilată.
     Și o profesiune de credință.
     Și o profesiune pur și simplu.
 
 
(România liberă, 3 decembrie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cronica de film, ecaterina oproiu, fructe de padure

Opinii: