REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Florin Piersic: Actorii, nişte copii mari?


     Indiferent de vârstă, fie că actorii sunt în primii ani de meserie, fie că au auzit ţârâitul Arillex-ului pentru prima sau a doua­zecea oară, indiferent că sunt din fire mai veseli sau mai mohorâţi, mai blonzi sau mai bruneţi, după umila mea părere, ei rămân nişte copii mari. Când joacă prea mult, au tendinţa să spună că sunt prea obosiţi, solicitaţi de nu mai ştiu cum să se împartă. Dacă nu sunt chemaţi, au senzaţia că sunt abandonaţi, uitaţi, că li s-a luat jucăria. Eu, de pildă, — spun ce-am mai spus şi altădată — sunt unul dintre aceia care se bucură de fiecare nou rol, indiferent că e vorba de o simplă apariţie la TV, ori de un rol pe scena teatrului, de un spectacol de varietăţi sau un rol în film. Astăzi, de exemplu, când jucam în «Gaiţeie», l-am zărit în rândul doi pe fostul meu coleg de liceu, regizorul şi operatorul Nicuşor Măr­gineanu. Cum se întâmplă să văd rar re­gizori la spectacole, zărindu-I, mi-am şop­tit în barbă — că am barbă acum — «poate a venit să-şi caute actori pentru un nou film, cine ştie, poate mă ia şi pe mine». Asta pentru că aştept cam de multişor un rol frumos — am zis frumos şi nu princi­pal — într-o piesă sau într-un film. Evident, mă bucur de toate reluările care au succes, dar actorul din mine spune mereu: «Altceva! Ceva nou!». Pentru că anii trec şi ai senzaţia, sau poate certitudinea, că posibilităţile tale de exprimare s-au matu­rizat; eşti în plină putere şi simţi, şi vrei să te manifeşti, să concretizezi tot ce ai acumulat în timpul atâtor ani. După o apa­riţie episodică într-un film intitulat Ultima frontieră a morţii al lui Virgil Calotescu (unde din două-trei scene, am încercat să fac altceva decât făcusem până atunci) şi în Rug şi flacără al lui Petringenaru, un personaj tot episodic: Alexandru loan Cuza — aşteptam, de ce să nu fiu sincer? — un rol mai «gras», cum zicem noi, mai de efect. A venit vara, din comoditate şi din «ameninţarea» unui regizor că o să mă ia într-un film istoric, mi-am lăsat barbă. Când m-am întors din vacanţă, am găsit acasă un scenariu pe care-I filmează acum Calotescu, Reţeaua S, despre care am mai vorbit în revista dumneavoastră. Bă­nuiesc că m-a chemat fiindcă i-a plăcut colaborarea anterioară, nu fiindcă aveam barbă... Am început bineînţeles şi, deşi nu e rolul vieţii mele, l-am lucrat cu plăcere. În toamnă, Doru Năstase cu care am mai colaborat la multe filme unde el era regizor secund, şi la câteva episoade pentru tele­viziune (Un august în flăcări), mi-a dat personal un telefon, rugându-mă să joc în filmul lui. Fraza de mai înainte am sub­liniat-o cu creion gros, pentru că, aşa cum noi avem nevoie de regizori, consider fi­resc ca şi regizorii să aibă nevoie de noi şi să se poarte ca atare. Mă întreb, cum ne pot înlocui unii cu atâta uşurinţă în dis­tribuţie? Înseamă că nu au încredere în forţele noastre. În Drumul oaselor am fost distribuit în personajul Mărgelatu şi zic că am noroc de un scenariu bun, care chiar de la titlu te ia de mânecă, te atrage în sală. Filmez intens, cu regretul că fie­care zi mă apropie de sfârşit. Ceea ce e mare lucru! Am mai lucrat după un sce­nariu de Eugen Barbu, Haiducii, care ne-a purtat noroc la amândoi. Aici, e vorba de un personaj cu totul aparte, un justiţiar misterios, un taciturn care-şi urmăreşte cu îndârjire, nelăsând să se observe, o ţintă a sa. Şi nu numai a sa. Consider rolul drept un rol de compoziţie, care trebuie jucat alb, simplu — personajul e un tip incolor şi inodor în raport cu ceilalţi — care nu se exteriorizează, dar are multe pe dinăuntru. Nu vă pot povesti subiectul, sper ca spectatorul să aibă o surpriză în final. Deşi n-am văzut încă niciun metru filmat, după cum lucrez cu regizorul şi cu operatorul — Vasile Vivi Drăgan — într-o perfectă colaborare, prietenie chiar, sper să iasă foarte bine. Personajul se află la un moment dat într-o stare de spirit specială, şi atunci operatorul simte cum să te filmeze, cum să-ţi pună lumina ca să-ţi descopere «secretul», cum să se apropie cu aparatul ca să-ţi surprindă exr­presia ce clarifică o situaţie. Am avut no­roc la Pintea de un operator atent la nuan­ţe, lon Marinescu, iar acum pe Vivi Drăgan îI surprind adesea cerându-mi o anume mişcare care ajută la împlinirea tipului reprezentat. Cât îl priveşte pe Doru Năs­tase, e un regizor energic care ştie ce vrea, cunoaşte bine locul fiecărui interpret în economia filmului. E atât de pasionat — mai ales de spectacolul dinamic, de acţiu­ne — încât nu poţi să nu te molipseşti de la el. Nădăjduiesc că acest rol va descoperi spectatorului o nouă faţă a lui Florin Pier­sic. Mie, îmi va prilejui — sper — o reintrare cu piciorul drept în filmul românesc, de care mă simt strâns legat de vreo 20 de ani. Film căruia îi datorez mult pentru for­marea mea ca actor. Şi pentru care aş pu­tea, sunt sigur, face mai mult.
(Cinema nr. 11, noiembrie 1979)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, florin piersic, haiducii film, reteaua s film, rug si flacara film, ultima frontiera a mortii film, un august in flacari serial

Opinii: