Printre milioanele ― sau dacă nu milioanele, miile sau doar zecile, totul depinde de bogăția minții regizorale — de gesturi care populează filmele noastre, există unul care, sublim, ca să zicem așa, lipsește cu desăvârșire: acela pe care un afiș din librărira copilăriei îl denumea foarte logic și plastic: «când te plictisești, ia o carte în mână»... Se observă lesne, cu ochiul liber, că eroii noștri — principali sau secundari — nu se plictisesc. Mai toți sunt foarte activi, ceea ce e foarte bine și adevărat. Plictisul nu e o temă presantă, la noi. Poate la alții, în alte condiții, e «o chestie» — la noi, sincer vorbind, nu arde. Dar — cum se întâmplă în dialectică — ceea ce e un bine poate duce și la un rău. Căci neplictisindu-se și neștiind nici de vorba înțeleptului afiș, eroii noștri nu iau nicio carte în mână — dezvăluind o absență a cărei semnificație e deajuns de importantă pentru a ne sări în ochi.
Chiar dacă nu e o oglindă stearpă, supusă și fidelă până la lașitate, a realității — filmul nu se poate abstrage de la realitățile locurilor pe care se naște. Or, unul din cele mai substanțiale aspecte ale vieții noastre românești este pasiunea pentru carte, pofta formidabilă «după o carte bună», voluptatea cu care se citesc în toate mediile sociale, romanele, poeziile și ziarele. În Franța, țară unde până și țăranii vorbesc franțuzește, anchetele încă mai stau în doi peri: ba până mai anul trecut se bocea că francezul (58%!) nu citește, ba vine un sondaj de ultimă oră care ușurează conștiințele responsabile indicând că lumea citește, Franța e cultă, ura, ura, ura! La noi, anchetele în această direcție n-ar duce la nicio dilemă: foamea de carte, devorarea cărților e indiscutabilă. Românul e poet, e ziarist, e deștept, e umorist — dar mai cu seamă e lector. Un om care nu citește e privit la noi cu un ușor fior de curiozitate și dispreț. Cunosc complexe de inferioritate nejustificate, venite din faptul «că nu am citit cât ai citit dumneata».
Străinii se crucesc când văd bătăliile din jurul standurilor de cărți înghesuite pe marile bulevarde ale Bucureștiului. Europeni călătoriți, zic, că nu se poate — nu se poate ca toată lumea asta să se calce pe picioare pentru a obține un volum de poezie! Sunt proprietarul unei cărți care mi-a parvenit printr-un gest al cărui patetism îmi dă dreptul la un orgoliu demn de laureatul unui premiu Goncourt: «scriind odată într-o cronică de trei secunde că nu am găsit în București «Petersburgul» lui Bielîi, m-am trezit acasă cu un volum în consecință, trimis prin poștă de o necunoscută învățătoare pensionară din județul Buzău! Nu mi-am închipuit vreodată că scrisul meu poate avea o asemenea consecință fastă. Rămânând în corespondență cu necunoscuta, acum îmi scrie dânsa că «Scrisorile lui Stendhal către Pauline» — pe care i le-am recomandat urgent, de cum au apărut în librării — nu le găsește, oricât a dat sfoară prin țară rudelor, amicilor și confraților întru lectură. La fiecare pas, ești întrebat: «ai citit...?» și urmează «o carte-bomba», un titlu de care deseori nici nu știi. «Da?» — și atunci se lasă peste cei doi o pasăre mare și frumoasă, cu aripi larg întinse, plăcerea enormă de a discuta despre o carte. «Nu?» — uimire: «N-ai citit «Nevrozele» lui Pamfil? N-ai citit «A venit uriașul» lui Vorobiov? (carte pe care o recomand tuturor cinefililor care mai știu și iubesc «Scurtă întâlnire»), «Bulevardele de centura» ale lui Modiano? Dar «Iona» lui lanoși? Dar ultimul Mazilu? Mai toate au dispărut din librării, într-o viteză pe măsura freneziei cu care ești chestionat.
Cred că se-nțelege că nu m-am întins la aceste «povești» pentru a discuta despre cărți, ci despre filmele noastre. În care, pe bulevarde (am văzut cum stăm și cu bulevardele), nu există standuri de cărți în jurul cărora să se calce lumea pe picioare. În ale căror autobuze (am văzut cum e și cu autobuzul la noi) mai nimeni nu deschide un ziar. În ale căror dialoguri, nici el, dar nici ea, nici picați cu ceară, nu întreabă, așa, ca măcar să intre în vorbă: «Ce-ai mai citit?», despre o discuție pasionată pe latura lungă a unei lecturi de asemenea neputând fi vorba. În ale căror întâmplări nimeni nu moare după o carte pentru că ar fi minor, neesențial, intelectualist și în cele din urmă livresc. Eroare. Nimeni nu cere eroului modern să fie ca Stendhal (deși, ce «nebunie» semnificativă se ascunde în această obsesie și ce modern sună ea!) care, la 20 de ani, nu încheia nicio scrisoare către sora sa fără să-i recomande o carte mare și importantă pe care-și baza viața. Caz personal. Obsesie particulară. Dar dacă a muri pentru sau dintr-o carte e artificial, a trăi fără cărți nu e la fel de artificial? Nu sunt artificiali, săraci, lipsiți de o dimensiune esențială, eroii care nu au timp, o secundă, «să cadă în livresc»? Demult «livrescul» a încetat să mai fie demascat ca o pasiune ignobilă, ca un gând netrebnic. A fi livresc nu e atât de rău pe cât se spunea odinioară. E una din experiențele patetice ale omului, aceea de a trăi ca în cărți, ca în cărțile majore și importante, exemplare, exaltante, firește dacă omul respectiv are asemenea cărți în autobiografie, dacă l-au însemnat, dacă au însemnat ceva pentru el. Mai niciunul dintre eroii filmelor noastre nu pare prin nici un amănunt să fi fost vreodată marcat de un «Luceafăr», de o «Odisee», de un Sadoveanu. În schimb, ca să fim drepți, nu o dată apar în planul doi acele biblioteci Comlemn cu câteva cărți în rafturi, pentru a da o oareșicare cultură eroului directorial sau responsabil, cărți care «fac frumos» în cadru; cărți la care nimeni nu apelează, nimeni nu le deschide. În jurul acestor biblioteci mute și insipide, se cade în teatralism și discuționism, dar niciodată în livresc. E mult mai bine și mai interesant?
În viață eu citesc, tu citești, el citează, ei — pe pânză — nu citesc și nu citează nimic și pe nimeni.
Firește că un erou nu se dovedește cult la minte sau la suflet doar în funcție de cărțile despre care ar aduce vorba. După cum avem câțiva eroi care sunt indiscutabil eroi — fără a invoca o bibliografie. Totuși, nu vi se pare — cum se zice «livresc» — straniu că într-o țară a cărții, nici un scenariu, nici un dialog, nici un erou — secundar sau principal — nu se arată preocupați, prin cea mai sumară aluzie, dar cât de cât memorabilă, de un vers, de o nuvelă, de un roman, de un articol de ziar?
