REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Două sau trei idei auzite de la Marin Preda


Confesiunile unor copii ai secolului. O sărbătoare: autorul „Moromeţilor” la 50 de ani
     Admirator până la iubire pură al lui Marin Preda, nu am dorit niciodată să-i văd opera ecranizată. Nu am „visat” la transpunerea cinematografică a „Moromeţilor” — deşi Desfăşurarea lui Paul Călinescu rămâne unul din cele mai rezistente filme româneşti, prin calitatea sufletească a regiei: onestitate în lectură şi spirit, cinste venită din simplitate şi modestie, joc drept, sans-façon, fără megalomanie; dar „Moromeţii”— volumul 1 şi mai ales 2 — de ce? Când am auzit recent în casa unui regizor român că i se propun „Moromeţii” ca scenariu, m-am întristat şi I-am deconsiIiat să purceadă la faptă sub prestare de jurământ. Trebuie respectată şi temută viclenia sublimă a acestei cărţi. Surâd cu voluptate la gândul cum ar trage pe sfoară Moromete — „literarul” pe orice actor, pe orice regizor care ar îndrăzni să-i prindă chipul pe pânză. În schimb, pot sta şi trei ore — cât ar dura filmul în două serii! — să mă uit la poza lui Marin Preda Iângă tatăl său, tipărită în „Argeş” (nr. 5/72), ca piesa-maîtresse, alături de o pagină-manuscris, în cadrul unui exemplar interviu luat de Florin Mugur scriitorului. Mă pot uita la Preda şi la tat-su ore întregi, ca la un desăvârşit stop-cadru al operei — fiul e tânar, sever, ascetic, uscat, sugerând o indiscutabilă rigoare morală, încărcată de răutate şi refuz, batrânul tuns, neras, fără nimic dulce sau tandru în înfăţişare, te priveşte neclintit în ochi, cu o indiferenţă şi ea inflexibilă, străbătută de curenţi reci. Niciunul nu surâde, nu încearcă măcar să surâdă, ca la fotograf — niciunul nu se pliază acelui joc celebru de-a „zâmbiţi, vă rog!”, nu descopăr nicio urmă de cochetărie sau frivolitate, nicio concesie frumosului şi caligraficului, „poza” e reprimată exact ca în proza fiului. Descopăr însă — foarte cinematografic, privind stăruitor când la unul când la altul alte multe scenarii... Fotografia aceasta mi se pare cea mai fidela şi mai sintetică ecranizare a operei. N-aş mai avea nevoie de „Moromeţii” pe peliculă, nu văd de ce ar veni un actor să realizeze chipul bătrânului llie Moromete — cum am auzit că e formulat în manualele şcolare! — un altul să-I facă pe Nilă, iar alţii să spună că-s Marmoroşblanc sau Dinvasilescu. Poate că am prea multă imaginaţie proprie — aşa cum nu-i place deloc lui Marin Preda să constate la unii confraţi. Poate că, iubindu-I prea mult (până la tristeţe), nu mă gândesc la prestigiul său popular — căci se ştie că filmul unei opere importante nu este altceva decât triumful definitiv, în mase, al creatorului ei — şi negândindu-mă la prestigiul său, „îi stric preţurile”, cum ar zice bătrânul plecând la târg să vândă grâul... Totuşi, asta este — oricât mă prelucrez să tac — ideea mea, la care ţin morţiş, anume că „Moromeţii” nu trebuie să aibă al şaptelea destin (7 de la a şaptea artă), „Moromeţii” nu trebuie să se lase provocaţi nici de „Moartea la Veneţia” şi cu atât mai puţin de „Răscoala” sau „Baltagul”. De ce? Aş răspunde şi eu ca oamenii lui Preda: „D'aia!” sau, şi mai frumos, „Întrucât!”, daca în acel interviu fastuos luat de Mugur nu ar exista un pasaj esenţial, atât ca vibraţie intelectuală cât şi ca atitudine artistică, în problema fără capăt a relaţiei dintre public şi operă în România.
     La un moment dat, Mugur îl întreabă pe prozator dacă-i place Camus, dacă simte vreo afinitate cu opera aceluia, căci el, Mugur, are impresia că între luciditatea interlocutorului său şi a „celui care a gândit sub soarele zăpăcitor al Algeriei” s-ar putea stabili contacte şi chiar similitudini. La care Preda raspunde amplu — ca de obicei ocolind pudic mărturisirea de dragoste şi fraternitate — amplu şi cu o claritate în care e strânsă, ca în acea fotografie, o încredinţare din adânc, o observaţie îndelung coagulată, depăşind, în secretul ei, stricta întrebare şi iradiind până departe. Preda spune următoarele: — „Camus e un gen de scriitor care la noi, în România, nu este totdeauna şi de toată lumea admirat. Cititorul român este un cititor foarte bun, dar are o însuşire care nu numai că nu dispare dar se menţine ca o caracteristică a psihologiei lui: caută în artă şi altceva decât marile probleme, vrea ca arta să şi distreze, să-l înveselească puţin, să-I scoată din viaţa diurnă, să-l transporte într-o Iume fascinantă, să-I facă să uite, pentru moment, de soarta pe care el o are pe pământ. Or, literatura care nu conţine o asemenea trăsătură nu prea place cititorului român. La Camus este predominant sentimentul şi atitudinea morală: dar scriitorul nu are o imaginaţie foarte bogată. Autorii de acest tip nu îl scot pe cititor din cotidian, ci dimpotrivă caută să dea cotidianului semnificaţii majore pe care cititorul român nu le prea vede şi nici nu-I interesează”...
     La care eu — copil al secolului, năpădit de problemele cinefilului român — mă întreb: oare această trăsătură nu e caracteristică şi spectatorului român de cinema? Oare „căutarea în film şi a altceva decât a marilor probleme” nu explică inaderenţa publicului nostru la Iancso, Bresson, Bergman, faţă de toţi marii asceţi, preferinţa — chiar în comedie — faţă de de Funès în detrimentul lui Malec, de pildă? Oare explicaţia gravă şi responsabilă a lui Preda nu ne dă cheia pentru a înţelege de ce neorealismul — cel care a dat ca nimeni altul „semnificaţii majore cotidianului” — nu a spus prea multe nici publicului, nici regizorilor noştri? Şi care e acel public, al cărei ţări, dornic să găsească în artă tocmai „ceea ce nu-I face să uite soarta sa pe acest pământ?” Nu aduc oare toate anchetele literare şi cinematografice ca best-seller-uri şi pe locul 1, cărţi şi filme care „ne transportă într-o lume fascinantă”, care „ne fac să uităm viaţa diurnă”? Oare această trăsătură care nu dispare în Ţara Românească nu e mai degrabă o trăsătură a lumii, în această margine de secol? În sfârşit, mon cher, cum ar zice Preda, e oare foarte sigur că această propensiune spre veselie şi distracţie, în detrimentul marilor probleme, ar trebui să dispară? (Singura mea certitudine este aceea că marile probleme nu sunt nici distractive, nici vesele...)
     La care Mugur îI întreabă pe Preda de ce, de ce crede domnia-sa că cititorul român (eu îmi permit să citesc mereu: „spectatoruI“, căci e tot una şi tot unul) nu e interesat de autorii care nu-I scot din cotidian, care nu-i înlesnesc „vesela evadare”. Răspuns: — „Eu cred că din următorul motiv: noi suntem un popor care ştim multe şi, ca toate popoarele care stau pe un loc al pământului de mii de ani, cu greu ne mai poate uimi cineva, din punctul de vedere al ştiinţei despre viaţă, despre moarte sau despre marile evenimente ale existenţei noastre. Şi atunci, ceea ce dorim de la artă este să ne scoată din aceste realităţi pe care le cunoaştem prea bine, adică boaIă, necazuri, lupta pentru existenţă, vicisitudinile istoriei. Poate că mai mult decât celelalte, vicisitudinile istoriei, pe care le-am trăit de când suntem, dau cititorului român această ştiinţă... Românul se naşte cu ştiinţa despre ceea ce-I aşteaptă în viaţă. Asta ar putea fi o explicaţie. Dar un alt observator ar putea spune că suntem, în fond, nişte oameni veseli şi că lucrurile grave neînsoţite de mişcarea aceea care să facă din artă un spectacol, nu ne prea prind, nu ne prea impresionează”.
     La care eu cred că Preda are profundă dreptate în tot ce stabileşte şi conectează aici: existenţa la experienţă, istoria la neuimire, boala la luciditate, inteligenţa la sfidare vitală, vitalitatea la veselie, veselia la ştiinţa vieţii, ştiinţa vieţii la spectacolul ei. „Românul se naşte cu ştiinţa despre ceea ce-I aşteaptă în viaţă...” — şi dacă, precum zice Moromete, „totul depinde de facultăţi”, atunci aceasta e o fantastică facultate care ne deschide un câmp de reflecţie întins până la vertijul conflictului diabolic dintre artă şi realitate. Căci — şi o spun cu toată veselia de care sunt capabil ca român — nu înseamna că ştiind tot ce mă aşteaptă în viaţă, voi şti şi tot ce mă aşteaptă în viaţa unei cărţi, în viaţa filmelor de cinema? Dar există operă de artă fără un caracter uimitor? Însă eu ştiu că „greu ne mai poate uimi cineva...” lată-mă prins într-un dublu blestem: ştiu mai tot şi aş vrea să mă aflu vrăjit — dar orice vrajă îmi e interzisă fiindcă ştiu prea multe despre boli, necazuri şi istorie... Blestem dublu, dar şi sublim, şi binecuvântat, singurul care duce la acea încordare — demnă de un artist — a bătăii zilnice, încapăţânate, în stânca aceea atât de rece la minune...
     În aceste condiţii istorice şi ştiinţifice, nu există prea multe soluţii — zic eu, vibrând voios, conform indicaţiilor călinesciene. Una din soluţii, cea mai bună, ar fi dezlegarea blestemului, tăierea nodului gordian prin opere ca „Moromeţii”. Despre care — după cum susţine legenda — tatăl autorului s-ar fi exprimat că ce e aşa de grozav în cartea aceea, tot ce scrie acolo aşa s-a întâmplat, ei şi ce-i cu asta?
 
(Cinema nr. 8, august 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: confesiune, marin preda, radu cosasu

Opinii: