Un film bun al anului 1980,
Duios Anastasia trecea de
Alexandru Tatos, repunea în discuţie demult şi periodic resuscitata problemă a planului doi — acest fundal care defineşte şi perpetuează culoarea unui autor, unei generaţii, unei şcoli. Au existat filme şi mişcări filmice, chiar dintre cele mai mari, pentru care planul doi nu prezenta mare interes — importantă fiind în primul rând reliefarea ideii-forţă, indiferent de mijloacele folosite. Printre regizorii ultimului val a apărut însă o reacţie de respingere a acestei linearităţi dominante, poate ca urmare a mizei ce s-a pus pe ea în perioada, prea mult prelungită, a eroilor fără pată, a mulţimilor evoluând paralel cu ei, în figuraţii masive şi impersonale. Au apărut, de astă dată, nenumăraţi eroi secundari, aspirând dinspre rangul de episodici spre acela de semnificativi. Ei se intersectează mereu cu drumurile protagoniştilor, împart cu ei, oarecum, ponderea şi întruchipează astfel o frumoasă democraţie a rolurilor
Nici că se putea teren mai potrivit acestei înclinări decât proza lui
D.R. Popescu, din care se inspiră şi filmul lui Al. Tatos. Într-o atmosferă de război, pe jumătate sumbră, pe jumătate pitorească, ecranul este plin, literalmente înţesat de personaje bizare, trăindu-şi fiecare dramele, ticurile, spaimele. Fiecare ar putea părea marginal, neimportant, dar toate împreună conturează un univers plin, la marginea dintre fabulos şi caricatural, dintre convenţie şi realitate. O pasiune pentru fizionomii, gesturi şi accente particulare dă viaţă convingătoare acestor indivizi care, într-o altă tratare, n-ar fi fost mai mult decât nişte simple siluete. Cârciumarul, doctorul, dascălul, jandarmul, uriaşul, omul cu capra, bătrâna care vorbeşte singură sunt apariţii neînsemnate la prima vedere, dar acţiunea lor, parcă abulică, parcă plutitoare, dă întregului un aer de panică, de halucinantă descoperire. Toată această înscenare fiind o parabolă a laşităţii, a inutilităţii în continuă căutare de alibiuri.
La extreme se află două personaje aşa-zicând principale — primarul oportunist, interpretat de
Amza Pellea, şi sensibila “domnişoară suplinitoare” a
Andei Onesa. Duelul lor este până la urmă un duel de idei, iar prăpastia ce se deschide treptat între cei doi — ca exponenţi maniheişti ai răului şi binelui, ai conformismului şi demnităţii — este umplută, nivelată, tasată literalmente, de colcăiala browniană a celorlalţi, a oamenilor cu replici numărate. Rânduindu-se ca pilitura de fier spre poli, ei fac operă de omogenizare, ei umanizează prin propriile slăbiciuni un univers care altfel ar fi fost sortit să trăiască sub clopotul de vid al purelor speculaţii.