Episodicii

     Un film bun al anului 1980, Duios Anastasia trecea de Alexandru Tatos, repunea în discuţie demult şi pe­riodic resuscitata problemă a planului doi — acest fundal care defineşte şi perpetuează culoarea unui au­tor, unei generaţii, unei şcoli. Au existat filme şi miş­cări filmice, chiar dintre cele mai mari, pentru care planul doi nu prezenta mare interes — importantă fiind în primul rând reliefarea ideii-forţă, indiferent de mijloa­cele folosite. Printre regizorii ultimului val a apărut însă o reacţie de respingere a acestei linearităţi dominante, poate ca urmare a mizei ce s-a pus pe ea în perioada, prea mult prelungită, a eroilor fără pată, a mulţimilor evoluând paralel cu ei, în figuraţii masive şi imperso­nale. Au apărut, de astă dată, nenumăraţi eroi secun­dari, aspirând dinspre rangul de episodici spre acela de semnificativi. Ei se intersectează mereu cu drumurile protagoniştilor, împart cu ei, oarecum, ponderea şi în­truchipează astfel o frumoasă democraţie a rolurilor
     Nici că se putea teren mai potrivit acestei înclinări decât proza lui D.R. Popescu, din care se inspiră şi fil­mul lui Al. Tatos. Într-o atmosferă de război, pe jumă­tate sumbră, pe jumătate pitorească, ecranul este plin, literalmente înţesat de personaje bizare, trăindu-şi fie­care dramele, ticurile, spaimele. Fiecare ar putea părea marginal, neimportant, dar toate împreună conturează un univers plin, la marginea dintre fabulos şi caricatural, dintre convenţie şi realitate. O pasiune pentru fizio­nomii, gesturi şi accente particulare dă viaţă convingă­toare acestor indivizi care, într-o altă tratare, n-ar fi fost mai mult decât nişte simple siluete. Cârciumarul, doctorul, dascălul, jandarmul, uriaşul, omul cu capra, bătrâna care vorbeşte singură sunt apariţii neînsemnate la prima vedere, dar acţiunea lor, parcă abulică, parcă plutitoare, dă întregului un aer de panică, de haluci­nantă descoperire. Toată această înscenare fiind o pa­rabolă a laşităţii, a inutilităţii în continuă căutare de alibiuri.
     La extreme se află două personaje aşa-zicând prin­cipale — primarul oportunist, interpretat de Amza Pellea, şi sensibila “domnişoară suplinitoare” a Andei Onesa. Duelul lor este până la urmă un duel de idei, iar pră­pastia ce se deschide treptat între cei doi — ca exponenţi maniheişti ai răului şi binelui, ai conformismului şi dem­nităţii — este umplută, nivelată, tasată literalmente, de colcăiala browniană a celorlalţi, a oamenilor cu replici numărate. Rânduindu-se ca pilitura de fier spre poli, ei fac operă de omogenizare, ei umanizează prin propriile slăbiciuni un univers care altfel ar fi fost sortit să tră­iască sub clopotul de vid al purelor speculaţii.