REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Elisabeta Bostan: Seninătatea feminitaţii


     Elisabeta Bostan seamănă cu basmele ei: armonioasă, senină, egală, adreându-se spectatorilor cu o famillaritate calmă, reconfortantă. Filmele ei au un farmec ingenuu, proaspăt, la antipodul demonstraţiei de cinematograf. Dacă obţine totuşi spectacolul, adică dialogul atrăgător, prin mijloacele emoţiei nu al retoricei didactice, o face firesc, fără efort. Efortul nu se vede. El există acolo, topit în arşiţa zilelor şi nopţilor de filmare cu actorii-copii sau cu adulţi jucându-se cu copiii (ceea ce e şi mai dificil), cu o energie şi un tact parcă de psiholog şi pedagog, nu de creator cu nazuri... E femeia ce-şi impune voinţa regizorului. Un caz rar şi fericit în scurta istorie a regizoarelor brutal masculinizate în această meserie de bărbaţi. Elisabeta Bostan şi-a ales şi genul în care sensibilitatea ei specifică, feminitatea ei liniştită, să se manifeste plenar: filmul cu copii. Despre şi pentru copii, deşi nu numai lor li se adresează.
     Serialul Năică cu care şi-a început succesul, reuşea un lucru mare pe o tematică, să-i zicem, mică: un fel de jurnal de bord al copilăriei, caligrafiat nu atât din fapte, cât din emoţii, reacţii la mediul înconjurător, explorări banale cu valoare de aventuri: un cuib de veveriţe, o cabană înzăpezită, un peştişor transplantat în borcan. Năică descoperea lumea şi lumea l-a descoperit pe el. Pe el, ca personaj autohton şi pe autoarea lui care-I pescuise parcă pe valea Frumoasei ori în Dumbrava minunată, printre păstrăvii lui Sadoveanu. Dacă filmele Elisabetei Bostan străbat astăzi cu succes globul, reprezentând-o, e pentru că ele ne reprezintă. Ca sensibilitate, tradiţie artistică, izvor de înţelepciune. Năică fusese copilul melancolic, întreprinzător al satului românesc. «Amintirile» lui Creangă ecranizate transmiteau ambianţa, dacă nu tot umorul humuleşteanului. Basmul lui lspirescu devenit feerie cinematografică, Tinereţe fără bătrâneţe, era topirea — echilibrată, cu o rigoare clasică — a unui întreg univers poetic şi filozofic cuprins între «Lacul» lui Eminescu, rapsodiile enesciene ori transparenţele de miere şi borangic din iile bucovinene. Cultura şi pasiunea pentru arta populară (a început prin a face scurtmetraje, poeme folclorice ca Hora sau Trei jocuri româneşti) îşi spun cuvântul în filmele Elisabetei Bostan şi pentru asta, mai ales pentru asta, e azi atât de aplaudată pe toate meridianele.
 
(Cinema nr. 8, august 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, elisabeta bostan, portret de regizor

Opinii: