REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„E atât de aproape fericirea” – cronică de film


     «Dragostea este la început frumoasă, pe urmă — adevărată», zice prietena Cristinei. Cităm fraza nu pentru idee şi nici spre a face un compliment introductiv autorului, ci pentru că termenii ei ne situează cu precizie în miezul dilemei sub semnul căreia regizorul Andrei Cătălin Băleanu şi-a pus filmul: «frumos, pe urmă — adevărat» (sublinierea noastră).
     Înainte de a vorbi despre chipuri, peisaje ş.a.m.d. observăm că frumuseţea acestui film a fost programată printr-un mare număr de simetrii, îmbinate cu un bine studiat joc al asimetriilor, astfel calculate încât să se echilibreze finalmente într-o armonie nedezminţită. Paul şi Cristina se îndrăgostesc instantaneu şi concomitent unul de altul, se iubesc cu o reciprocitate în afara oricărei îndoieli, egal de fideli în raporturile personale, amândoi tot atât de limpezi în declaraţiile de interes general, care nu evită locurile comune: ea se proclamă o fată ca oricare alta, care vrea să fie fericită, el afirmă explicit că nu concepe să fie decât el însuşi. Este adevărat că părinţii băiatului, de condiţie probabil modestă, se află undeva în provincie şi nu apucă să apară în cadru, în timp ce fata locuieşte cu ai săi într-o vilă bucureşteană din cele mai distinse, pe care o contemplăm îndelung, atât în interioare cât şi pe dinafară. Dar acest dezechilibru este insistent compensat prin faptul că Paul se simte ca într-o mare şi bună familie printre colegi, la cămin, ca şi în uzină, în orele de practică studenţească, în vreme ce Cristina — una la părinţi, dar de două ori candidată fără succes la facul­tate şi momentan fără ocupaţie — e cum nu se poate mai stingheră în somptuosu-i apartament. În consecinţă, situaţiile se vor nivela operativ şi până la capăt: ea va fugi de acasă, el va părăsi căminul, se vor sta­bili într-o cameră mobilată, la periferie, unde el lucrează noaptea la planşetă, iar ea studiază corespunzător în pat, dimineaţa mergând amindoi la aceeaşi uzină. Pe de altă parte, Paul are un prieten care-I tachinează admirându-I şi Cristina are o confidentă care o tachinează complice. În această fericită simetrie, există totuşi un virtual Jago, căruia Paul îi administrase cu anticipaţie un pumn, încă din prima secvenţă, dar acest Jago, cu maşină evident galbenă, nu ripostase, îşi ceruse chiar scuze şi, în loc să plece singur cu Cristina la mare, îl luase şi pe Paul cu ei. Cum însă informaţia era incompletă, la mare întâlnesc o altă maşină în care erau trei băieţi şi o fată, iar fata —coincidenţă —era tocmai prietena Cristinei. Aceasta trece dintr-o maşină în alta şi echilibrul se restabileşte, o dată în plus. După care «Jago» iese singur din ecuaţie, întrucât între el şi Cristina — «ina­bordabilă în condiţii normale» — nu fusese nimic: dacă la plecare ea era cu doi băieţi în maşină, la întoarcere e rândul lui Paul să poată alege între două fete. ş.a.m.d.
     De aici probabil exclamaţia din titlu: E-atât de-aproape fericirea!
     În aceeaşi ordine strictă, a frumuseţii programate a filmului, se înscrie şi joviali­tatea afişată de personaje dintre cele mai diferite, în cele mai variate împrejurări — cu exclamaţii, îmbrătişări şi o indicibilă în­cântare pe chipuri. În prima secvenţă, la întoarcerea lui Paul în uzină, exuberanţa este tardiv-adolescentină, cu salt pe cărucior din mers si imobilizarea concluc­torului, cu palmele peste ochi (— Ghici cine e? — Ce mai faci, mă? — etc.), exu­beranţa este însă şi septuagenară, in pragul casei prietenului a cărui mamă îl copleşeşte pe Paul cu pupături, după cum exuberanţa poate fi anonimă, reţinută aproape parodic, ca într-o hârjoană sau stilizată — la întâlnirea necunoscuţilor din maşina de pe litoral, săritori să repare maşina în pană a lui «Jago». ş.a.m.d.
Din inerţie exuberantă sau prin conta­giune bovarică, Cristina ajunge să se de­clare la rându-i «o zăpăcită», ceea ce întâmplător ea nu este deloc. E, dimpotrivă acest personaj al fetei — tocmai punctul din care filmul începe, încearcă să ne ofere alt tip de frumuseţe decât aceea programată simetric şi jovial. O frumusete în faţa căreia, din fericire, sensibilitatea regizorului se vădeşte mai profundă şi mijloacele sale de expresie, superioare celor etalate pentru a simula seninătatea fadă sau exclamatorie, ca pe o haină străină, cu preţut stângăciei şi stridenţelor.
Adevărata vocaţie a lui Andrei Cătălin Bâ­leanu, evidentă în secvenţele în care fiimul e şi trumos şi adevărat, ar fi mai degrabă aceea a tablourilor de familie statice, a momente­lor de reculegere în care se înfiripă, deo­camdată cuminte, fantezia poetică, nu mai departe, ce-i drept, decât a contempla metaforic o barcă pe mare sau caii liberi pe câmpie, în lumina crepusculului — la în­toarcerea de la mare, când Cristina (Diana Lupescu) priveşte din mersul maşinii Bără­ganul. Sunt momentele în care personajul se detaşează de «anturaj» şi compune un inedit tablou al singularităţii, putând fi in­titulat, în parafrază cu Dimineţile unui băiat cuminte, scris de acelaşi Constantin Stoiciu —«După-amiezile unei fete cuminţi».
     Tablourile de familie ale lui Andrei Cătă­lin Băleanu sunt desenate în linii subţiri şi incisive: mama şi tatăl, în faţa inevitabi­lului televizor din sufragerie, priviţi îndelung şi răbdător, într-un cadru unic, nemişcat, fără alt sentiment aparent decât înţelegerea mutuală. Mama «smiorcăie» revăzând-o pe ecranul televizorului pe Greta Garbo, tatăl, prozaic, nu se simte în apele lui până aduce pe pământ: — Mimi, e film, nu-i o întâmplare adevărată...; apoi, atent să nu-i întrerupă vizionarea, începe totuşi în paralel, discuţia despre fată. El — tipicar şi uşor penibil, cu pauze stingherite de delicateţea temei, ea — evazivă şi neputincioasă, printre lacrimile amintirii unei alte proiecţii cu Greta Garbo. Fata intră şi ea în acelaşi cadru nemişcat şi, într-o perfectă cursivi­tate, are loc conversaţia în trei, fără a mai pune la socoteală televizorul. Este un tablou al sugestillor delicate, dar şi al unui simţ de observaţie acut, neiertător, fără gesticula­ţie, cu o undă de umor în sensul ironiei acide, dar economice, care nu alungă duioşia din subtext. Regizorut probează aici simţul rar a! ambiguităţii dramatice, al scenelor fără desfăşurare previzibilă, care nu pot fi tranşate pe loc, în favoarea nici unei părţi.
Este spaţiul în care atât autorul cât şi intelrpreţii — Diana Lupescu (Cristina), Marga­reta Pogonat (mama) şi Petre Gheorghiu (tatăl) pun în valoare sensul polemic al unor replici, cu disocieri morale de nuantă şi de oarecare anvergură, amintindu-ne că suntem în compania scenaristului de la Filip cel bun şi vizând direct prejudecăţi destul de grave, în circuleţie,eurentă. «Min­te-ai bună numai de prostii», zice tatăl care dispreţuieşte carierele intelectuale, iar fata găseşte un bun argument ideologic contra acuzaţiei obişnuite că nu ar fi cu­noscut greutăţile vieţii: — Mă învăţaţi să-mi frică de viaţă! Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că regizorul se încumetă să cultive ambiguitatea sau dezbaterea polemică. Stă­pânit încă, la al doilea film al său, de o impacienţă juvenilă, autorul încheie asemenea scene recurgând deobicei, in extremis, expeditiv, la strategia câte unei piruete verbale, în care picură un dram de insolenţă candidă, precum Cristina în finalul scenei de la televizor: — Oricum, nepotul tot al vostru o să fie!
     Perspectiva dramatică este îndepărtată cu graţie, nu prin eschivă, ci prin depăşirea dramatismului desuet, filmul rămânând mai incisiv în polemica implicată, decât pare la prima vedere. Între E-atât de-aproape fericirea şi citatul Dimineţile unui băiat cuminte al unui alt Andrei al cinematogra­fiei noastre — Blaier, există în acest sens o diferenţă nu numai de stil, dar şi de viziune, ţinând de regie, ca şi de timpul istoric. Deşi, băieţi şi fete, bat aceleaşi drumuri ale şantierului sau uzinei, tinerii concepuţi de Constantin Stoiciu au învăţat să se caute pe ei înşişi nu în afară, nu «acolo sus», pe o sferă metalică, negli­jându-şi fatal centura de siguranţă, ci la nivelul solului, la scara 1/1, faţă în faţă cu ei înşişi. Ei nu s-au dezobişnuit încă să-şi declame intempestiv intenţiile, dar în filmul lui Andrei Cătălin Băleanu momentele res­pective sunt reduse la proporţia unor in­serturi dispensabile — departe, oricum, de acel carusel al generozităţilor demonstra­tive, care degenera în şantajul sentimental mieros şi şarja moralizatoare.
     Stăpânindu-şi impacienţa juvenilă, autorul filmului de faţă izbuteşte să anime în chip inedit apariţia eroilor în mediul industrial, mai ales în exterioare, ca în acel lung şi subtil gradat cadru matinal, din staţia de tramvai, când Paul, spre surpriza tuturor cunoscuţilor, vine prima dată la fabrică cu Cristina. Punctele de rezistenţă ale filmului sunt însă scenele în doi, nu cele direct polemice, pentru că acestea rămân convenţionale, nici cele sentimentale, pen­tru că în această zonă funcţionează pu­doarea excesivă, ci acelea ale unei comu­niuni amicale (Albert Kitzl — Gheorghe Visu) sau ingenuu — familiale (Albert Kitzl —Diana Lupescu) în care avem revelaţia unei naraţiuni regizorale eliptice şi totuşi fluide, fin sugestive şi discret iro­nice, cu ştiinţa unghiulaţiei şi a articulării cadrelor prin semne de punctuaţie reve­latorii, cu valorarea inspirată a detaliilor gestice sau de recuzită (ciorapii — semn de carte, covrigii şi sărutul — aperitiv, paharul învârtit pe masă în hiatus de conversaţie).
În fine, acele portrete ale singularităţii înfătişează frumuseţea reflexivă a acestei fete cuminţi, o frumuseţe mobilată de gând, de umbrele trecătoare ale sentimentelor conştiente de ele însele şi de măsura lor, cu conturul pur şi surâsul candid, corectate de scepticismul unui început de înţelep­ciune. Am numit calităţile de interpretă ale Dianei Lupescu, care nu e «doar corectă» (cum se afirma într-un comenta­riu, din acea intoleranţă faţă de frumuseţe care îi face pe unii să ceară pretutindeni decoruri patinate neorealist şi chipuri ridate prematur), ci reprezentativă pentru o generaţie. În aceste puncte ale sale, fru­museţea şi adevărul filmului fac corp co­mun şi se transmit ca atare unui public însetat, simptomatic şi legitim, cum zice o altă replică din film, de «spectacolul sentimentelor frumoase».
(Cinema nr. 4, aprilie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei catalin baleanu, cronica de film, diana lupescu, e atat de aproape fericirea film, margareta pogonat, petre gheorghiu, valerian sava

Opinii: