​„Duminica în familie” – cronică de film

     Suntem obișnuiți cu filmul de familie. Îl re­ceptăm cu interes, pentru că cel adesea aici regăsim multe din problemele care ne frământă existența. Admirăm povești fru­moase, asimilăm rezolvări, palpităm în fața controverselor, ne instalam confortabil sentimente... ca acasă. Și nu puține, de-a lungul anilor, au fost surprizele plăcute, dar și reversul...
     În aceste perimetru generos și cuprinzător se înscrie și recenta premiera a Casei de filme Patru, Duminica în familie în regia lui Francisc Munteanu.
     Știm despre acest cineast ca are harul po­vestirii. Sămânța de vorbă și umor filmic. Gla­mour... Afirmația își întemeiază punctele de sprijin pe numeroasele pelicule semnate de aproape trei decenii de prolificul cineast. Personajele filmelor lui baletează cu grație pe muchia de cuțit a firescului. Nu alunec, și nu se împiedică. Au lipici și se atașează de suflet ca floarea de butonieră. Uneori se ofilesc. Alteori se încăpățânează (a drept și cu ajuto­rul scenariștilor) să vadă, peste capul regizo­rului, „la vie en rose”. Să le privim ca atare. Și le tratăm ca atare. Deschis și nepretențios. Ca pe niște purtătoare de flamuri opti­miste. Aceasta nu ne va împiedica să ne hră­nim, în continuare, din ideea ca suma talen­telor care s-au angajat să ducă la bun sfârșit declanșarea și susținerea hohotului de râs este, totuși, o cifra rotundă, cuprinzând talent scenaristic, regizoral, operatoricesc, interpre­tativ ș.a.m.d. Nu ne va opri în a crede cu tărie că acei scriitori bine-cunoscuți care au făcut să se cutremure de râs cohorte de spectatori, abordând cu dezinvoltură teme de strictă ac­tualitate (Tanța și Costel, eroii lui Ion Băieșu sunt un pilduitor exemplu) reprezintă o garanție a calității pentru orice film.
     Duminica în familie s-a așezat sub titlul comediei lirice inspirate din actualitate. Și-a luat câteva atuuri și cam tot atâtea măsuri de precauție. Genul comediei e mult prea ris­cant ca să fie abordat cu nonșalanță. Reacția publicului mereu neprevăzută, mereu nouă. Șablonul, schema, ponciful, facilul, lipsa de consistență, superficialitatea pândesc la tot pasul. Între gluma scrisă pe hârtie și cea „în­carnată” pe ecran e o mare distanță, așa că nu strică puțină prudență și să nu se neglijeze operația de netezire a asperităților. Acestea fiind datele problemei, în câmpul minat cu riscuri al comediei (pe cât de adu­lată, pe atât de „discutată”) regizorul Francisc Munteanu își suflecă gospodărește mânecile și se apucă de treabă cu voluptate. Amorsând atent, pregătește pentru explozie bomba hazului. Distribuie patru puști „haioși” în roluri importante, instalează într-un decor de sor­ginte neorealistă un cercetător zăpăcit, necăsătorit, schițează, din vârful peniței, o pereche de pensionari eu ticuri și hachițe (în cuplu inedit: Gina Patrichi și Aurel Giurumia), scapă câte o tușă mai apăsată și iată, pe ecran își face apariția un administrator de bloc propunând cu inocența senilă concursul „casa noastră ca o floare” (în rol, o apariție de câteva secunde, actorul Valentin Urițescu) rezolvă un week-end cu aportul vecinului cicălit de o soață pisăloagă (Ștefan Sileanu) completează un hiatus în acțiune cu o mătu­șică dolofană doldora de sfaturi matrimoniale (cu haz studiat, Julieta Strâmbeanu) activează două colege de birou care își risipesc zadarnic energia rivalizând în cucerirea terib­ilului cercetător, (Ioana Crăciunescu și Bianca Brad în ping pong de replici.)
     Fluturând pe sub ochii noștri jumătate amu­zați, jumătate îngăduitori, glumițe (ciorapii diferiți purtați cu indiferență de protagonist) cultivând mini-show-ul gen tv (spartul ochela­rilor, blocajul liftului, înlocuirea unui geam buclucaș), mizând, din plin, pe naturalețea și farmecul interpreților, căutând surpriza, oftând după crescendo, ocolind vivisecția în real, fil­mul se ridică copăcel, copăcel spre starea de buna dispoziție. Zâmbetele se instalează, pleoapele se coboară peste rezolvările grăbite oprind gândul să răscolească mai gravele probleme ale unei familii rămasă prea de tim­puriu fără pilonii de bază, părinții.
     Filmul palpită blând, atrăgând atenția și sim­patia spectatorilor printr-o imagine frumoasă, funcționala, și o prestație actoricească carac­terizata de o anumită acuratețe. Decupând portrete, tânărul operator Sorin Ilieșiu se do­vedește a fi un maestru al luminii, modelând umbra și penumbra. Când aduce în prim plan fetișoarele nostime ale frățiorilor sau topește strălucirea de miere a soarelui în obrajii ro­tunzi ai prea bunei surioare (Patricia Grigoriu are o agreabilă franchețe a interpretării) ope­ratorul încarcă secvențele cu o emoție spo­rită, dând și absolvind probe de îndemânare talent și fantezie.
Dinamismul facial și nonșalanța șarmantă a actorului George Mihăiță contrazic unele date din scenariu care-l definesc ca pe un bărbat sobru ce nu zâmbește niciodată. Dar cum până la urmă totul se termină cu bine, spectatorul trece cu vederea neconcor­danța.
     Regizorul Francisc Munteanu nu și-a schimbat stilul. Totul se bazează, ca de obi­cei, pe latura amuzanta a realității pe gagul vizual, îndulcit cu stropi de tandrețe, pe co­mic actoricesc. pe haz la prima vedere. (Citai secvență). Se simte, de la primul și până la ultimul cadru, degajarea cineastului care fuge de mohoreala singurătății și știe să-și exer­cite îndemânarea chiar și atunci când miza nu este colosală.