REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dublu extaz – extazul cui?


     Poți face film experimental în mai multe condiții, printre care fie aparții unei cinematografii bogate și puternice, care-și permite să inoveze cu riscul de a irosi bani, pentru că are concomitent produse făcute să adune public, fie îți procuri singur banii, de unde știi, îți distribui filmul cum poți și nimeni nu-ți cere socoteală. E cazul Statelor Unite care, în spatele industriei de film comercial, avansează valoric prin producția de film independent. În cazul României, și ea o țară a tuturor posibilităților, cinematograful își permite luxul de a experimenta pe bani puțini împărțiți mereu cu scandal, pe pielea publicului, din ce în ce mai neîncrezător. Dacă pe de o parte se proclamă lupta deschisă pentru readucerea spectatorilor în săli, pe de alta se continuă epopeea filmului de autor, „de stare”, din ce în ce mai ininteligibil și mai calofil. Trăirea patriotică nu mai compensează bancnota de 10.000 de lei, prețul pentru rătăcirea într-un univers în care omul nu se mai regăsește.
     Am făcut această introducere pentru a justifica într-un fel principala acuzație pe care o aducem filmului Dublu extaz de lulian Mihu – lipsa de respect pentru public. S-ar părea că „acolo, sus” publicul nu mai are consistență materială, nu mai are dorințe și nevoi, este doar un număr – foarte mic și asta numai din cauza „lipsei lui de înțelegere”. Publicul român nu e idiot, știe ce-i place și ce nu-i place, face coadă și la Balanța, și la Căderea Constantinopolului atâta timp cât nu se simte tras pe sfoară. Din moment ce filmul românesc stă acolo unde stă, suspendat între un decret și o ordonanță, din moment ce premierele se numără pe aceleași degete ale unei mâini, n-are rost să menajăm orgoliile. Dublu extaz este un film ratat, care se dorea, probabil, altceva decât un film obișnuit, care, deși pornește de la lucruri reale – dramatismul vieții cazone, mizeria și deziluzia vieții cotidiene închipuind o parabolă în două acte (plus unul mai scurt) despre existența lipsită de Dumnezeu, despre păcatul înfăptuit conștient, despre pedeapsa divină și culpabilitate, eșuează într-un no man's land uscat și fără sfârșit. Folosind întregul arsenal al filmului mut pentru a reda povestea cazonă (un soldat în termen care dezertează, omoară în neștire și, în final, se sinucide) – inclusiv inserturile de text (care de fapt vin după imagine și nu înaintea ei) regizorul vădește un curaj vecin cu nesăbuința. Echilibrarea filmului mut – în alb-negru cu cealaltă poveste – a lumii colorate în care un fost pușcăriaș încearcă să salveze o femeie alcoolică și autodistructivă – are loc doar la nivel formal, altfel povestea cazonă nesusținându-se, deșirându-se fără nici un Dumnezeu și fiind nu exemplară și metaforică (vezi alb-negru), ci chiar stupidă și plictisitoare. Curajul de a apela la mecanismele prăfuite ale filmului mut cere în primul rând conștiența că știi clar ce vrei să spui, mai ales dacă vrei s-o întorci spre exprimarea metaforica.
     De altfel, întreg filmul consumă peliculă aiurea: dezertorul își cumpără una, alta, fostul pușcăriaș ține trena dansatoarei bețive, pleacă cu copilul acesteia (care e și al lui? nu se înțelege), se întoarce, îi ia baloane etc. Pe cât e de lung filmul, pe atât de confuz e scenariul. Eroii lipsiți de consistență acționează irelevant, superfluu, se repetă, pleacă, vin și la sfârșit doi dintre ei își pun capăt zilelor – pentru a ne convinge, vezi Doamne, că totul se plătește. Dacă nu înțelegem nici care e rostul sepukku-ului și nici care e vina eroilor, poate că de vină e lipsa noastră de pătrundere. Nădăjduim că spectatorul va înțelege mai mult.
     Singurul merit al acestui film semnat, totuși, de un veteran (Felix și Otilia, Viața nu iartă, Lumina palidă durerii) e faptul că a oferit tinerilor interpreți, majoritatea debutanți, ocazia de a lucra pe platou. Și, dacă rezultatul e așa cum e, Costel Cașcaval & Comp. nu au nici o vină. lată, am găsit ceva de lăudat! Nu suntem nici ironici, nici sarcastici: e trist să bifăm încă un film românesc nereușit, care nici măcar n-o să-și scoată banii. Când l-am văzut, în ultima zi în care rula la Scala, eram cu toții 20 de spectatori. Am numărat: cinci au ieșit înainte de final, dintre care doi veniseră doar ca să râdă și să comenteze.
 
 
(România liberă, 19 martie 1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dublu extaz, iulia blaga, iulian mihu

Opinii: