REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Două sintagme


     Nimic în film nu este inutil. Tot ce se vede pe ecran, puteţi fi siguri că nu e dezinteresat, că are o prelungire obligatorie în viitorul peliculei, că n-a fost arătat din pură plăcere. Filmul nu-şi iroseşte gloanţele degeaba. Dacă veţi vedea filmat îndelung şurubul care cuplează două vagoane, puteţi să vă aşteptaţi la un sabotaj, la o deraiere, la o ciocnire, la ruperea trenului în două, la apariţia unui dur care va soma călătorii să părăsească compartimentul unde s-a pus o bombă... la orice altceva, oricât de fantezist şi trăznit. Un singur lucru e cert: că se va întâmpla ceva. Şurubul n-a fost filmat degeaba, niciun cineast nu-l iubeşte atâta încât să se oprească asupra lui numai fiindcă i s-a părut fotogenic. El este un termen din uriaşul vocabular al filmului, unul de care s-a uzat atâta, încât a devenit un jalnic truism. Tot astfel, tusea personajului pozitiv. Când acesta începe să tuşească, puteţi fi sigur că e grav bolnav, că va da multe motive de suferinţă celor din jur, că va trebui să plece într-un sanatoriu, că nu-şi va putea termina tabloul început, că va fi părăsit de iubită sau, în cele din urmă că va muri, tuşind din ce în ce mai dezlănţuit, în braţele ei. În toată istoria filmului nu s-a văzut o tuse accidentală, o tuse emisă de cineva pentru că avea o gripă, o alergie, pentru că a înghiţit un os de peşte ori a mirosit fânul de urând cosit. Tusea în film este întotdeauna fatală, ea e Destinul, umblă îmbrăcată în negru.
     Să mă ierte autorii care n-au batjocorit aceste două sintagme-cheie. Pentru că aidoma cuvintelor, ele pot fi — şi au fost— folosite uneori cu naturaleţe, aşa cum cuvintele pot fi, în literatură, redate sensului primordial, chiar după ce au fost compromise de o folosire abuzivă. Keaton, în Mecanicul generalei, foloseşte cuplele vagoanelor cu o superbă nepăsare, nu arătându-le vulgar cu degetul, ci trecându-ne privirea asupra lor ca asupra unui detaliu oarecare. După cum Wajda, în Pădurea de mesteceni, face din tusea nefericitului Stanislaw un leit motiv al sfârşitului, un acompaniament trist al peisajului calm prin care acesta trece spre expiere.
     Din păcate, însă, ticurile şi truismele bântuie mult mai nestingherite în film decât în alte arte. Durata scurtă în care trebuie să încapă filmul (în raport cu durata unei lecturi literare) sau fulguranţa imaginii (în raport cu statismul pregnant al artelor plastice) obligă la concesii, la accente, prescurtări şi codificări prea apăsate, care uzează prematur un limbaj încă abia format, împingându-l în pleava rutinei.
 
(România literară nr. 39, 25 septembrie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: despre film, romulus rusan

Opinii: