Stă în putința cronicarului, ca de altfel oricărui spectator, să păstreze în memorie (și în cronică) dintr-un spectacol anume doar ceea ce i-a plăcut sau ceea ce consideră că ar fi putut fi interesant dacă... Cele două dimensiuni sensibile care ar fi putut conferi substanță
acestui film cu titlu amăgitor pentru unii, derutant pentru alții, convingător într-o oarecare măsură pentru acei ce au bunăvoință se face abstracție de suma carențelor (flagrante mai ales la nivelul motivațiilor logice ale acțiunii), cele două dimensiuni virtuale ce ar fi trebuit să se regăsească una în alta, complinindu-se într-o relație de nobilă reciprocitate, sunt
peisajul și
privirea oamenilor care-I populează. Spre deosebire de scenele de interior în care eroii sunt stângaci, încorsetați și uneori chiar ridicoli, e notabilă amploarea descrierilor în plein-air. Operatorul devine brusc inspirat, panoramează cu generozitate, deschide cadrul, punctează narațiunea cu un contraplonjeu sau, printr-un plan-detaliu, conferă pondere unui gest semnificativ. Spicul de grâu în mâna celei ce-l cultivă cu trudă și atașament. Pământul trecut din palma bunicului în cea a nepotului. Atunci spațiul agrest respiră prin toți porii peliculei, pulsația vieții e autentică, e reală și impresionează. Dar...
Tema reîntoarcerii acasă (frecvent abordată, însă prea rar expusă convingător de către cineaștii noștri) și de asta dată rămâne în stadiul incipient al simplelor enunțuri patetice care nu au cum să se constituie într-o intrigă viabilă. S-a încercat ca acompaniamentul sonor (muzica de un acuzat impuls liric, coloana de sunet saturată de zgomote specifice mediului) să susțină structura baladescă pe care — în cele din urma — s-a (re)organizat subiectul. Un personaj oarecare, bătrânul Aron (evidențiat de Ștefan Alexandrescu prin firescul și căldura interpretării) a fost investit și cu rolul de povestitor: păstrând cadența cailor pe care-i mână, el relatează întreaga istorie unui tovarăș al său străin de părțile locului. Astfel sunt prezentați eroii, sunt comentate faptele. Când direct, când din off. Nu cu o constanta a unghiului subiectiv. Tonul de poveste, la un moment dat, include chiar formula clasică: „Și unde nu-l vezi apărând în sat..” Și Vasile Candrea (Dan Săndulescu, protagonistul, se ivește, e drept, nu călare, descinzând dintr-un autobuz cu valizele în mână. Căci dintr-o dată, după douăzeci de ani, s-a hotărât să-și părăsească funcția de director la oraș și să revină în satul natal la Căpriori. Deci s-a intenționat un fel de basm modern cu un temerar Făt-frumos la vârsta cărunțelii care, din prea multa dragoste pentru poziția dobândită în timp ca „doctor în știința de a cultiva pământul” era cât pe ce să uite mirosul proaspăt al brazdei. Eforturile de reintegrare, lanțul (re)asimilărilor, adică senzația de viață trăită plenar s-a vrut impusă prin succesiunea anotimpurilor, dar mai ales prin rezolvarea tuturor „problemelor” comunei. Pentru că noul inginer-șef se preocupă și de semănături, și de vite, și de livadă, și de herghelie, și de mentalitățile nesănătoase ale bărbaților navetiști... Cel mai bine însă „joacă” decorul natural. Jalonat de câțiva parametri umani — acele personaje cărora actorii le-au dat un contur mai ferm. Mereu același omenos prim-secretar de județ (
Gheorghe Cozorici), gureșa și destoinica Petruța (
Diana Lupescu), oportunistul brigadier Vatui (
Ion Fiscuteanu), placidul Gheorghe (Costache Babii) și aprig-sentimentala sa nevastă Ioana (
Florina Cercel), blânda soție a eroului principal, profesoară la un liceu agronomic (
Tamara Crețulescu). Inventarierea episoadelor, conflictelor și personajelor parazitare fiind oricum inutilă, merita totuși consemnate cele câteva „figuri” imagistice care intersectează fabulația lineară. Cerul capricios, când albastru, când vinețiu. Soarele dând strălucire lanurilor în pârg. Ogorul surprins în zori, la amiază, în amurg, în fapt de seară, când combinele sunt la lucru, când tractoarele ară, când camioanele pline își aprind farurile și iau drumul spre sat. Merii încărcați de rod și livada înfrunzită. O turmă de oi și un câmp de flori multicolore. Felii de pepene împărțit cu urarea „Să vă treacă de sete și de gânduri rele”. Ograda bogată a unui harnic gospodar. Ulița satului înveselită de colinde și de clinchetul clopoțeilor de sanie. Cavalcada cailor ce galopează, slobozi, prin imensitatea de zăpadă, vuietul apei care mișcă neîncetat roata morii, trezind amintiri... Dureroasa nostalgie pentru un sentiment nemărturisit, pentru o dragoste neîmplinită la vreme, aceasta s-a vrut a fi ideea generata care trebuia să înglobeze și se transfigureze diversele leit-motive. Dar s-a preferat nu calea sugestiei plurale (ca în frumoasa secvență în tușe impresioniste când, pe malul lacului, el și ea abia se-ntrevăd prin aburii ceții ce vibrează într-o difuză lumină, iar vorbele sunt de prisos), ci un drum bătătorit, cu foarte puține, sporadice tentative de autentică dezbatere etică.