Când am rugat o colegă de la casa producătoare să-mi împrumute scenariul
Detașamentului Concordia, după o mică foire mi-a spus că nu ar exista scenariu, întrucât „autorul zice că a filmat din memorie”. Scenariul a apărut, bineînțeles, dar am reținut aceasta frază întrucât glumind, desigur, și absolut din întâmplare, colega noastră spunea esențialul.
Detașamentul Concordia este, într-adevăr, un soi de compendiu pe care
Francisc Munteanu îl realizează el despre el. Cum s-ar zice: Amintire despre mine însumi. În consecință, există în acest film ecouri mai mult sau mai puțin clare din mai toate filmele sale, filme de război, filme de luptă conspirativă, filme cu locuințe ilegale, odăi sărăcăcioase, subsoluri neștiute, dar mai ales mansarde și poduri suspendate la capătul scărilor (element simbolic favorit) prevăzute cu lucarne strivind și ele între canaturi o metaforă, căci ferestruicile lui sunt orificii ale unei lumi întunecate spre cerul dătător de speranțe (
Cerul începe la etajul III, Cerul n-are gratii). Sunt filme cu multe trenuri și stații de triaj, și locomotive pufăitoare, instrumente pasagere ale „acțiunii”, o acțiune spectaculoasă și predilect pirotehnică (aruncarea în aer a unei rafinării, ca să nu cadă în mâna hitleriștilor, ca în acest film, aruncarea în aer a unui obiectiv nazist, ca în
La patru pași de infinit... etc); filme de bărbați, bărbați care-și maschează romantismul vorbind scurt, dur, casant, „militărește”, dar dincolo de această crustă, dincolo de această impusă asprime bat inimi de adolescenți timizi, fâstâciți când autorul îi închide într-un spațiu mic și de preferință „fără ieșire”, doar el, eroul neînfricat cu ademenitoarea, intimidanta, juna făptură, doar el cu ea, căci întotdeauna în universul masculin al filmelor lui Francisc Munteanu cade din bun senin o fată dulce, ispititoare, cu carnație fragedă, numită mereu Ana (Ana eleva, Ana model de pictor, Ana „de la centru”, fata cu basc și șosete). Tânara tachinează pe erou cu spontaneitate jucăușă, dar, în fond, e pierdută din prima clipă. Autorul are ca leit-motiv dragostea imposibilă și de Ia prima vedere. Bărbatul imaginat de cineast e întotdeauna asaltat de entuziasmul amoros al minunatei creaturi. Ea îl admiră, transfigurată și îI iubește în taină, trecând peste instinctul de conservare, căci Ana, „ca orice femeie”, când e vorba de dragoste, „nu cunoaște rațiunea” — vezi pateticul sfârșit al poveștii de dragoste din
La patru pași de infinit, după părerea mea momentul de vârf, cum se zice, al carierei cinematografice a lui Francisc Munteanu (Romeo-Mihai a fost trădat și lichidat, iar Julieta-Ana descoperindu-l, numără în neștire, numără înnebunită, numără din ce în ce mai tare, numără așa cum a învațat-o el, de mult, când îi dădea meditații de curaj). Fata din
Detașamentul Concordia nu are o partitură la fel de generoasă. Ea e pusă să fie împușcată în picior, dar, bineînțeles, nu în gambă, ci în pulpă, prilej de minuscule și candide devoalări anatomice, căci autorul, s-o recunoaștem, a avut întotdeauna son coté voyeur, (o nimfă sub cascadă, o umbră chinezească apetisantă scoțându-și rochia după un paravan etc.). În acest ultim film, interpreta,
Elena Albu sare de pe orbita folosită până acum de regizor. De la tipologia feminină voluptoasă, carnală, convexă, plesnind de sănătate, se trece Ia un tip feminin, melancolic, eterat, transparent, reflexiv. Personajul apare cam târziu în desfășurarea acțiunii, dar e destinat să ramână mult, căci filmul se încheie ispirat pe un stop-cadru, fixând portretul fetei, un portret cu o pălărie vaporoasă, aluzie Ia iubitul văzut după război (alt motiv frecvent „ce-o să faci după război?”). Locotenentul nostru visează să ajungă ceaprazar, adică — zicea el — „să inventez modele noi de pălării”. Pălăria, iat-o (fără ceapraz). Visătorul e dincoIo de ea. O amintire violentă, brutală, materializată într-un obiect grațios, aproape frivol.
Personajele de plan secundar, ca și foarte multe situații, sunt compuse tot din memorie. Omul de legătură pe care locotenentul din
Concordia îl întâlnește la Ploiești este replica omului de legatură pe care sublocotenentul îl întâlnește într-un oraș de provincie în
La patru pași de infinit. Desigur, unele detalii diferă. În
Concordia, „Iegătura” are o mână în minus, iar militarul o tresă în plus. Mama Paulina, gazdă ilegală, devine aici profesor de româna, fără să-și schimbe prea mult comportamentul, căci ambii amfitrioni se străduiesc să-și ia un aer ciufut. Mătușa declară sus și tare că nu o plac militarii. Profesorul face pe distantul și-și avertizează musafirul că nu-i dispus să converseze, dar se vede de la distanță, că amândoi sunt buni ca pâinea caldă.
Aceeași stare de auto-pastișă când se descrie atmosfera de conspirativitate. În
La patru pași de infinit casa de legătură e o croitorie „cu un bătrânel cu părul alb”, în
Detașamentul Concordia casa de legătură e o bijuterie tot „cu un bătrânel cu părul alb”, cel puțin așa e anunțat, deși când apare, părul interpretului bate mai mult spre blond. Reacțiile psihologice provocate de „întâlnire” sunt similare, dacă nu identice. „Omului nostru” i se procură haine civile (cineastul are o slăbiciune pentru eroi în uniformă), dar e înconjurat de aceeași neîncredere , de același tip de nume cifrate (într-un film „omul cu piciorul bandajat”, în celălalt „ omul de legătură nr. 2”), de același fel de a eluda adevărul (într-un film fata îi spune lui că a fost împușcată fiindcă tocmai trecea pe lângă un poligon de tragere; în celălalt film, bărbatul îi spune ei că a fost împușcat fiindcă tocmai se ducea spre casă și „am auzit o explozie”). Capcanele pe care personajele și le pun reciproc sunt și ele foarte asemănătoare. La fel și trucurile (într-un film doctorul îi lasă sublocotenentului revolverul după ce-i scoate cartușele: trage dacă poți! În celălalt film locotenentul își lasă revolverul în buzunar, după ce-i scoate cartușele, „paza” i-l ia, îl amenință dar: trage dacă poți!). Eroii se-ntâlnesc în alură (obraz dăltuit), în caracter (tare ca piatra), în specialități (specialiști în explozii), în stări (și într-un film și în celălalt sunt la capătul răbdării; se tem că timpul trece și n-or să fie folosiți. „ N-am venit aici să stau — zice sublocotenentul”. „De o lună și jumătate n-am făcut nimic” — zice impacientat locotenentul). Protagoniștii se întâlnesc până și în preferințele lor balistice. Sublocotenentul din
Patru pași pune mâna pe o armă de buzunar și exclamă admirativ: „Englezii se pricep la chestii d-astea”. Locotenentul din
Concordia învârtâște șuruburile de la bomba neexplodată și laudă admirativ opera englezilor care se pricep la bombe. Viteji mari pe câmpul de luptă, neînfricați în fața inamicului, când se trezesc în fața unei puștoaice, am mai spus-o, eroii lui Francisc Munteanu se zăpăcesc, își pierd inițiativa, mai exact o pasează genului feminin topit și el, dar asaltator. De obicei eroii-masculini caută să-și ascundă panica flirtând ca niște liceeni ironici, și pe cât se poate spirituali, „făcând complimente”. Într-un film despre ochi care sunt căprui și, bineînțeles, frumoși, în filmul nostru despre picioare („e ceI mai frumos picior pe care I-am bandajat vreodata”). Galanteria este însa întotdeauna ponderată. Discuția alunecă întotdeauna spre subiecte serioase. În
Patru pași: „— Cu ce vă ocupați? — Cu nimic! — Cei care se ocupă cu nimic se ocupă cu multe.” În
Concordia: „— Cu ce te ocupi? — Acum întâmplător sunt fără ocupație. — Și când nu șomezi? — Am o meserie tâmpită.” Să mai continuăm? Eu cred că ajunge.
Desigur, în noua peliculă există destule elemente atașante, simpatice. În concentrarea din privirea protagonistului,
Ovidiu Iuliu Moldovan, se citește o inteligență voluntară. În gura lui, micile „spirite” au ceva tăios, jocurile de cuvinte devin parcă, după propria lui poreclă, alice dum-dum. („— La ce folosesc toate astea? întreabă agentul arătând valijoara cu instrumente pentru dezamorsat bomba. — M-am gândit — zice interpretul, în binecunoscutul lui stil alb pe alb— când oi ieși la pensie să mă apuc de pedicură”). Contribuția actorilor este în general bună.
Ion Dichiseanu mereu chipeș, crede în surâsul său, ca Neptun în trident.
Gheorghe Cozorici a făcut din sobrietatea înțeleaptă un fel de simbol personal. Ne-am bucurat să-l revedem pe
Fory Etterle. Toți, Mircea Șeptilici,
Amza Pellea,
Ion Marinescu,
Constantin Diplan, Cornel Patrichi, își respectă marca fabricii. Toți sunt conform așteptărilor.
Unul dintre ei, din păcate, a încălcat orice așteptare și ne-a făcut dureroasa surpriză de a dispărea într-un moment de strălucită maturitate artistică. Cu un nod în gât trebuie să recunoaștem — a câta oară? — că sobrietatea lui
Cornel Coman a avut o noblețe înnăscută.
Filmul conține, incontestabil, și câteva momente de suspens strânse „frumos”, articulate nervos. Imaginea (
Marian Stanciu) are vivacitate și mister, deși uneori baia de lumină este excesivă pentru o perioadă atât de obsedată de camuflaj. filmul are detalii bine găsite (de pildă, torționarul, un fel de om din Cro-Magnon care suportă orice, în afară de starea de liniște sau conductorul C.F.R.-ist neras și parcă mirosind a țuică; de pildă, atmosfera unei cârciumi prăpădite de mahala —
arh. Dodu Bălășoiu — o intrare „de epocă” la Gara de Nord, o anumită dramaturgie a interioarelor sărăcăcioase până la mizerie și uneori dincolo de ea, până la absurd).
Modestia mijloacelor nu i-a permis autorului să sugereze lumea în care se desfășoară acțiunea, dar și inventivitatea lui lucrează, s-o recunoaștem, fără prea multă încrâncenare. Lipsa de zel trece uneori în neglijență sadea, dar pentru că nu-mi plac chițibușurile, nu insist.
Totuși, cu riscul de a nemulțumi pe un cineast simpatic neiubitor de zâzanii, „om bun”, dotat cu multă — poate prea multă — facilitate de a scrie scenarii convenabile și a le transcrie pe peliculă cu dexteritate, mi se pare că, în modul cel mai colegial, i se poate reaminti lui Francisc Munteanu că munca la banda rulantă nu este eficientă în meseriile care pretind unicate. În pofida temelor foarte serioase sub care se așează, la el ușurința tinde foarte des să se transforme în ușurătate.
...Și, totuși, în finalul finalului, cred că eu, criticul, continui să cred în Francisc Munteanu mai mult, mult mai mult, decât crede el în el însuși.
