Ca regizor de film,
Horaţiu Mălăele seamănă cu un atlet concurent la decatlon. Aleargă în toate probele, trece cu entuziasm de la una la alta, atacă fiecare probă cu un stil diferit - chiar dacă nu personal - şi, evident, încearcă să învingă în concurs. Însă în cinema concurenţii nu sunt persoane în carne şi oase, precum în sport, ci sunt elemente de natură teoretică, precum subiectul, problematizarea, coerenţa. Astfel, în cinema, singurul concurent al unui autor este propria lui personalitate. Şi de fiecare dată câştigă cine reuşeşte să îşi cenzureze cît mai bine pasiunile în favoarea subiectului şi posibilităţile stilistice în favoarea coerenţei conceptuale. În cinema, ca şi în sport, entuziasmul nu poate suplini întotdeauna absenţa antrenamentului şi a potenţei naturale. În cazul lui Gabriel Dorobanţu, să spunem, entuziasmul a dat roade, însă el a alergat doar o sută de metri plat, nu decatlonul; şi a terminat onorabil.
Horaţiu Mălăele pare ajuns în faţa încercării definitive: ori demonstrează tot, ori s-a gătat pentru totdeauna. Ori în artă şi, în genere, acolo unde e vorba de subiect, stil şi structură, abundenţa tematică şi eclectismul reprezentaţional dăunează proiectului şi pune autorul într-o poziţie discutabilă.
Nuntă mută e ca răspunsul unui elev nepregătit: i se cere la extemporalul de literatură română să prezinte intriga unei nuvele; el cunoaşte conţinutul nuvelei, dar nu ştie etapele operei literare, nu ştie teoria; aşa că povesteşte tot textul, fiindcă e clar că se va afla acolo şi intriga. Şi, la final, pentru că nuvela i s-a părut foarte complexă din punct de vedere spiritual, ţine să demonstreze că de fapt e roman.
Nuntă mută vorbeşte despre jumătatea secundă a secolului XX românesc, rememorează cinematografii şi cinematografieri preferate de Mălăele, trimite la literatura română, la mitologie, la media contemporană, vrea să fie şi poezie şi dramă şi comedie. Altfel spus,
Nuntă mută seamănă cu un bărbat care vrea să pişte un pahar de rom cu Leana şi Costel, după-masa, - că umorul filmului nu prea depăşeşte calitatea livrată de Vacanţa Mare -, apoi vrea să ajungă la timp la balul organizat de soţie în scopuri filantropice - că filmul vrea să afişeze şi o certă ţinută intelectuală, să fim convinşi că pretenţiile sale culturale stau în picioare -, iar la final vrea să şi plângă în faţa soţiei, acasă, în dormitor, din regret că nu a ajuns la timp la bal - căci, finalmente, pelicula lui Mălăele vrea să fie şi dramă de soi. Eu nu spun că nu le poate face pe toate, însă bărbatul acela e cam artificial, cam făţarnic. Glumele de Vacanţa Mare şi încercările poetice
à la Erice nu prea puşcă laolaltă.
Nuntă mută e şi şuetă, e şi spectacol de varietăţi, e şi metaforă, e şi film fantastic, e şi
love story, e şi film politic, e şi critică a media-realităţii, e şi o prăbuşire în dimensiunea bucolică a spaţiului românesc, e şi traversare a decăderii contemporane (o decădere afirmată de autorul peliculei). E dificil şi să imaginezi atâtea sfere puse unele lângă altele, să le faci să funcţioneze e imposibil.
*
Situaţia discutată de film e reală, un eveniment petrecut în 1953, în România. Stalin moare, în toate teritoriile prinse sub scutul şi flamura Armatei Roşii e impus doliu naţional. Toate petrecerile sunt interzise, printre ele şi o nuntă românească. Ai noştri hotărăsc să continue petrecerea fără zgomot (muţeşte), însă nu îi ţine până la capăt şi sunt descoperiţi. Ruşii pedepsesc aspru această cutezanţă. În film, cazul e îmbrăcat în două coperte din prezent, unde o echipă de reporteri se interesează de presupuse fenomene paranormale care au loc pe vatra fostului sat.
Prima problemă a filmului e dată chiar de aceste coperte. Cu ajutorul primarului localităţii, reporterii ajung pe o fostă platformă industrială, construită pe terenul care susţinuse odinioară satul chefliilor pedepsiţi. Aflaseră că acolo s-ar petrece tot felul de fenomene paranormale. Dacă pornim de la cele ce se desfăşoară în copertele filmului, rostul acestor episoade este acela de a prilejui critica societăţii actuale româneşti - politicieni de rahat, oameni sărmani, oropsiţi, reporteri ahtiaţi după SENZAŢIONAL care, în fapt, sunt nişte neciopliţi incapabili să pătrundă măreţia istoriei pe care o cercetează. E o imagine pe care o vedem în mai toate filmele autohtone care vor să fie
fine observatoare ale modalităţii româneşti de a-fi-în-lume,
Senatorul melcilor,
Şi totul era nimic...,
Dincolo de America sau
Tache fiind cele care îmi vin acum în minte. Cred că tipul acesta de critică a sferei politice sau a jurnalismului este prea grosieră, prea la îndemână când vine vorba de a da peste nas, încât să mai impresioneze pe cineva sau să mai fie credibilă. De asemenea, episoadele cu media sunt prilejul primei lecţii servite de Autor: superficialitate (reporteri) vs. profunzime şi culoare (lumea de atunci - văzută prin ochii primarului, copil în
illo tempore), moarte (prezentul, peisajul post-apocaliptic unde reporterii derulează ancheta, politicienii, politica) vs. viaţă (idealizarea satului românesc, care şi în plin proces de stalinizare respiră aerul tare al tradiţiilor seculare). De aici mai putem înţelege că prin ochii presei (reporterii aparţin organizaţiei Paramedia!) povestea niciodată nu ar fi ieşit aşa cum o avem pe ecran. Pentru a descoperi măreţia acelei lumi era nevoie de intervenţia Autorului, doar el putea pătrunde în sufletul unui copil pentru a reda inocenţa, veşnicia... Această senzaţie de suficienţă auctorială putea fi ocolită dacă nu existau prologul şi epilogul actual. Povestea era mai curată, didacticismul era evitat, prezenţa autorului era mai discretă şi, astfel, mai onorabilă.
O altă problemă a filmului sunt referinţele. În general ideea de referinţă şi de intertext trimite spre conduita postmodernă. Şi dacă am derula în minte momentele în care
Nuntă mută caută să îşi facă un loc în cinema şi caută să se definească drept obiect cultural în relaţie cu anumite piese de patrimoniu, am putea avea senzaţia că avem în faţă o lucrare postmodernă. Filmul lui Mălăele aminteşte de
Moromeţii (imaginea omului de la ţară, zeflemitor şi arţăgos, dar bonom până la urmă), de
El Espiritu de la Colmena al lui Erice (sosirea caravanei cinematografice, lumea văzută prin ochii unui copil), de
Nuovo cinema Paradiso al lui Tornatore - sau de
Restul e tăcere (feeria), şi trimite la Fellini (circul), la Chaplin (gagurile în alb negru în timpul proiecţiei cinematografice) şi la Spielberg sau von Trier (pata de culoare într-un cadru în alb-negru pe care o întîlnim în
Schindler's List sau în
Europa). Problema e că abundenţa de stiluri şi teme prezente în film îngreunează receptarea elementelor enumerate între paranteze ca trimiteri propriu-zis postmoderne, ca pastişe omagiale sau ca măsură a unui rafinament intertextual. Mălăele nu aduce nimic nou sferelor pe care le abordează, ci pur şi simplu preia un stil sau un artificiu artistic şi îl plantează în propria lucrare. Nu contează că artificiul nu e de acolo, că nu era necesar, contează doar că Autorului i-a plăcut atât de mult încât nu a vrut să se despartă de el. Şi a obligat povestea să se plieze pe artificiul respectiv, în loc să procedeze invers: să conteze subiectul şi să aleagă doar artificiile artistice necesare unei exprimări corecte/coerente a subiectului. În ce priveşte referinţele din
Nuntă mută, Mălăele pare un învăţăcel care ajunge la curtea unor mari cineaşti (Fellini, Chaplin, Erice) şi, pentru început, copiază imaginile create de maeştri, cum se întâmpla în şcolile de pictură din Renaştere, de exemplu. Lui Mălăele îi lipseşte siguranţa şi inteligenţa ludică a unor postmoderni veritabili.
Cînd Tarantino citează ori dialoghează cu o altă operă putem demarca două aspecte: citatul respectiv - urechea tăiată din
Reservoir Dogs, să spunem - funcţionează şi în povestea lui Tarantino, o duce mai departe, o creşte, fără nicio altă interferenţă filmică, funcţionează şi în raport cu
Blue Velvet, pe care îl omagiază - în filmul lui Lynch, personajul lui Kyle MacLachlan găseşte în iarbă o ureche, iar urechea va fi naratorul poveştii (pînă la urmă e istoria ei!). Şi încă un aspect important: într-un joc al condiţionărilor speculative post-vizionare, în relaţia care apare între cele două filme, fiecare îl îmbogăţeşte pe celălalt. La fel se întâmplă cînd Lynch introduce pasaje din
Vrăjitorul din Oz în
Wild at Heart, etc.
De fapt, reiese destul de clar că
Nuntă mută nu aparţine lumii postmoderne din tipul de naraţiune abordat de Mălăele. Comparaţii didactice între prezent şi trecut, cu accent pe o grandoare pierdută, pe un trecut înălţător, încercarea de a oferi o Povestire despre istoria neamului, una plină de metafore, afectată, acestea nu sunt semne ale postmodernului.
În
Nuntă mută, fiind vorba doar de un proces imitativ, nu există circularitatea pe care o regăsim între
Reservoir Dogs şi
Blue Velvet. Însă există altceva, un soi de celebrare-kitsch specifică artei pop (un curent pre-postmodern), vizibilă în prezenţa şi succesiunea unor momente: momentul Chaplin - momentul Erice - momentul Fellini. Din păcate şi aceasta e doar o linie între multe alte linii artistice trasate de Mălăele şi, până la urmă, clipele acestea de feerie-kitsch îşi pierd efectul pozitiv odată încadrate între alte clipe total inutile (povestea Smarandei: violul, apariţiile fantomei, deshumarea şi uciderea strigoiului) sau odată puse în relaţie cu tot felul de metafore ieftine care ar trebui să aibă consecinţe dramatice devastatoare (sufletul zburător al profesorului, steagul comunist peste gagurile de tip Chaplin, sângele lui Iancu pe rochia de mireasă a Marei, pe pântecele ei).
La toate acestea ar mai fi de adăugat, ca problemă, goana după poante. Aproape fiecare linie de dialog conţine o sentinţă despre ceva sau adresată cuiva, spusă pe un ton glumeţ, pentru a căpăta efect. Şi după fiecare astfel de replică cei de pe ecran se sparg de rîs. Şi oricât de mult ar încerca spectatorii să ţină pasul cu personajele de pe ecran, e imposibil să hăhăi continuu şi la orice fel de glumă. Faza e că de la o vreme tipul acesta de reacţie devine obositor şi, per total, cei aflaţi pe ecran ajung să râdă mult mai mult decât spectatorii din sală.
Pe de altă parte, comicul împlinit este cel ne-căutat, un comic în care observăm şi o consistentă urmă dramatică: întâlnirea nuntaşilor cu ofiţerul rus, de exemplu, conţine un tragi-comic candid, remarcabil. Însă, la fel ca în cazul tuturor lucrurilor reuşite în acest film, efectul lor este limitat per total, prezenţa lor nu poate salva ansamblul. În sensul acesta, al lucrurilor remarcabile, pe
Nuntă mută o paşte un pericol: în cazul în care cineva vrea să laude ceva în mod insistent, poate vorbi despre imagine (care îi aparţine lui
Vivi Drăgan Vasile), la fel cum în cazul
Îngerului necesar era elogiată unanim muzica.
*
Trebuie să fie clar:
Nuntă mută nu e un film odios, precum
Marilena, de exemplu. E un film care poate fi văzut şi plăcut, însă e un film în care observăm prea multe pretenţii şi prea puţină împlinire. E un film care pe alocuri te răpeşte, e un film care pe alocuri străluceşte. Însă
Nuntă mută străluceşte ca o bijuterie falsă. De la distanţă îţi ia ochii, îţi fură privirea, însă dacă te apropii şi o examinezi cu atenţie realizezi că nu e mare lucru de capul său.
Nuntă mută e doar un debut teribilist.
