Un film despre Bucureşti ne înduioşează. Ne emoţionează pe toţi, şi pe cei născuţi şi pe cei făcuţi bucureşteni, şi ne ştirbeşte de la bun început din obiectivitate şi din eventualul simţ critic.
Ne place să ne recunoaştem oraşul în care trăim, ne place să ne admirăm străzile pe care trecem dimineaţa şi seara. Este deci firesc să primim un asemenea film cu inima ticăind şi cu tolba plină de speranţe, mai ales că nu prea am fost răsfăţaţi până acum şi nu prea am avut prilejul să ne plictisim revăzându-ne Capitala descrisă în fel şi chip, cu pretext sau fără, de echipele de la Buftea. În privinţa aceasta, sensibilitatea noastră este — se pare — diferită de cea a italianului, de pildă, sau a francezului sau a multor altora probabil, care sunt mai blazaţi sau, în orice caz, nu mai sunt atât de surprinşi, de emoţionant surprinşi, revăzând Roma cu Piaţa Spaniei, Veneţia cu Palatul Dogilor, Parisul cu Place de la Concorde.
Noi nu suntem blazaţi, vai nu! Noi avem ochiul proaspăt şi emoţia noastră nu a fost încă tocită. Pretextul cu ghidul onetist care ne poartă în goana autocarului Chausson pe marile artere (şi numai pe ele) nu ne stânjeneşte şi nu strâmbăm din nas pentru că ideea nu e filozofică şi nici măcar nouă. Tratarea oarecum estradistică a ultimului scheci din cele trei ale filmului nu ne supără. Dimpotrivă. Pentru că Gopo a găsit o formulă nimerită pentru ce şi-a propus să facă, deşi a lucrat pe «felii» pe care le bifează sub ochii noştri şi s-a bazat pe «numere» actoriceşti.
«Aterizare forţată», prima parte a filmului, semnată de Horea Popescu, intenţionează să facă o prezentare generală a Bucureştiului, o introducere în subiect prin cadre lungi, panoramice. Poate prea insistente şi repetate, obosind atenţia privitorului, dar frumoase, deşi se stăruie asupra acoperişurilor, deşi se stăruie asupra cerului, în imagini mereu, mereu aceleaşi.
Şi din nou arterele principale, bulevardele, Calea Victoriei şi Arcul de Triumf, Parcul Libertăţii (splendid filmat) şi lacurile. Un Bucureşti modern, plăcut, dar monoton, cu un aer de metropolă... cam pustie. Un Bucureşti aproape fără oameni, cu o circulaţie ideală pentru că este aproape inexistentă, pentru că a fost filmată probabil la ore foarte matinale, când lumina e propice dar străzile deşarte. Un Bucureşti, tras parcă la şapirograf după modelul atâtor altor mari oraşe cu bulevarde şi magazine şi cer albastru. Un Bucureşti de carte poştală ilustrată.
Nu este rău. Dar am tânjit tot timpul şi după Bucureştiul bucureşteanului, după Bucureştiul pe care-I batem zilnic cu piciorul sau cu tramvaiul. Am dus şi dorul străduţelor înguste şi intime, al caselor bătrâneşti cu grădiniţă, îmbrăcate în iederă, foarte «sfârşit de veac» (câte nu ne-ar fi putut arăta lon Marin Sadoveanu!), a unui detaliu arhitectonic caracteristic sau doar pitoresc. Există şi un Bucureşti cu istorie, tradiţie, un Bucureşti al încrucişărilor de culturi şi civilizaţii, care şi-au lăsat amprenta în monumente, un Bucureşti văzut nu numai de Horea Popescu, Gopo şi lacob, dar şi de Matei Caragiale sau Anton Bacalbaşa. Un oraş care nu a intrat în ghidurile O.N.T. şi care nu este cel al turistului, dar care şi cu sprijinul filmului ar putea — poate — să devină. Am fi dorit să vedem şi împletirea noului cu vechiul în procesul de transformare a Bucureştiului.
Evoluând cam pe aceleaşi coordonate ca Horea Popescu, care însă s-a familiarizat parcă mai anevoie cu acest gen şi a cărui intrigă-pretext e mai vulnerabilă, cu un dialog firav sau fals poetic, Gopo s-a simţit mai la el acasă în scheciul «Oraşul meu». Propunându-şi să-şi descopere oraşul odată cu noi, el ni-I înfăţişează sistematic şi pedagogic. O felie de istorie veche la bisericuţa lui Bucur şi la cea a lui Stavropoleos, o felie de «Bucureşti de altădată» în crinolină şi joben, o felie de teatru caragialesc absurd à la Eugen lonescu (adică Eugen lonescu à la Caragiale), fac din cel de-al «treilea» Bucureşti un film-revistă mai consecvent cu sine însuşi.
Am omis intenţionat până acum episodul al doilea, intitulat «Întoarcerea», semnat de regizorul Mihai lacob şi de directorul de imagine Ovidiu Gologan. Pentru că nu ştiu unde să-I aşez în acest film care se cheamă De trei ori Bucureşti. În general, sare în ochi o lipsă de unitate între episoade, sezisabilă chiar şi între Horea Popescu şi Gopo. Schiţa sau scheciul lui lacob (numit impropriu aşa) pare a fi un început de film rămas fără dezvoltare. Nimic nu-I leagă tematic doar de Bucureşti, în timp ce totul îl diferenţiază de tonul general al peliculei, de scheci. Este o poveste cu personaje bine definite, cu un conflict dramatic vădit, un film de atmosferă realizat cu un autentic simţ cinematografic, cu o imagine stilizată (un Cişmigiu à la Resnais în Marienbad). Sigur că scena dansului color (emisiune TV?) este forţat introdusă în această microdramă a destrămării sentimentelor, dar filmul demonstrează măiestria operatorului şi nevoia regizorului de a spune ceva neconvenţional, de a povesti într-un ton modern, o poveste despre oamenii timpurilor noastre.
Dar încă o dată, ce caută acest episod într-un film de monografie a Bucureştiului?
Este firesc totuşi ca un film semnat de mai mulţi autori să poarte pecetea personalităţilor respective, chiar dacă punctul de plecare a fost acelaşi. Pe aceleaşi rime date, un poet poate scrie o infinitate de sonete. Realizatorii Horea Popescu, Mihai lacob şi Popescu-Gopo au avut o temă comună la baza filmului lor — Bucureştiul — pe care urmau să o dezvolte fiecare după inspiraţie şi aderarea la subiect, de la tratarea strict onetistă — fotografia frumos colorată, peisajul abil exploatat — până la dramatizarea imaginii şi transformarea «obiectului» de analizat în personaj (vezi America insolită a lui Reichenbach).
O temă comună încredinţată la trei realizatori care aduc trei viziuni despre film ar fi trebuit să ne ofere un film de scheci atrăgător şi surprinzător, cum poate fi o variaţie pe aceeaşi temă tratată de nişte muzicieni de valoare. Condiţia ar fi fost ca ei să facă într-adevăr variaţie pe aceeaşi temă.
Dar filmul nu este ce ar fi putut să fie. Şi în primul rând, nu reuşeşte să fie un film-scheci, ci doar un film făcut din trei părţi, lipite cap la cap, lipitura rămânând elementul comun. Oare de ce o temă atât de generoasă a trebuit să fie tratată într-un mod convenţional colorat? Oare nu-i păcat de strădanie, de strădania a trei dintre cei mai înzestraţi regizori ai studioului «Bucureşti»?
