REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Daneliuc, încă unul şi mă duc


     Vizionând Legiunea străină, cei care-şi mai amintesc de Proba de microfon (1980) sau Glissando (1985) sau Iacob (1988) ale regizorului Mircea Daneliuc ar avea senzaţia că se află puşi în faţa unui cu totul alt regizor. Filmul încearcă să depăşească în turpitudine şi ultimele bălării eroi-comice nicolaesciene făcând o concurenţă neloială unor filme precum Garcea şi oltenii sau A doua cădere a Constantinopolului în amestec zburdalnic cu gagurile celor de la grupul Vouă, diferenţa fiind mai ales una de grai, graiul moldovenesc împănând ca un sughiţ de maimuţă beată întreaga peliculă. Povestea se petrece într-un sat din Moldova unde locuitorii aşteaptă cu sufletul la gură integrarea (europeană) într-o lume mai bună, ghidaţi pe drumul construirii şi propăşirii capitalismului la sate de către investitorul local, domnul Marcel, interpretat fără complexe de Rică Răducanu care nu face niciun rol, ci este doar el însuşi, curat murdar. Remarcabil şi puternic individualizant este gestul scobitului cu cheia în ureche ca şi cum nea Rică ar vrea să-şi croiască drum către ceva, o idee sau poate chiar sistemul nervos. Întreaga acţiune se desfăşoară în contextul operaţiunii de galinocid în urma gripei aviare, astfel că prin faţa ecranului defilează o serie de indivizi îmbrăcaţi în salopete care gazează găinile folosind uneori şi butelii de aragaz pe fondul orăcăielilor babelor burzuluite. În primplan se află trei tineri: Aurel (Cătălin Paraschiv), localnic vesel cu o nevasta gravidă, Stelică (Radu Ciobănaşu), poliţistul satului, şi Mitu (Radu Iacoban), militar în termen, cuceriţi de perspectiva mirifică de a se înscrie în Legiunea străină. Aşa cum domnul Marcel, dispensator de bunăstare şi găini olandeze - "băi, voi vreţi integrare sau nu vreţi?" - le explică avizat împreună cu un membru al forţelor speciale, înscrierea se plăteşte. Pentru a face rost de bani, Aurel o jefuieşte pe baba Vergina (Despina Stănescu) de banii de înmormîntare, scandalul este în toi. Aşteptând rezultatele, cei trei fac exerciţii de arte marţiale, anduranţă, supravieţuire, în timp ce "directoarea" Lilica (Oana Piecniţa), fiică nurlie a satului, proaspăt sosită din Spania, îi antrenează pe localnici la cules căpşuni, căpşunile fiind înlocuite cu clopoţei. Episod tipic pentru întreg filmul, culesul de clopoţei scontează grotescul - scena aminteşte deopotrivă de Senatorul melcilor (1995), unde potentatul venit în vizită îi punea la cules de melci pe localnici pentru a degusta o tocană exotică sau de încercările de avort din Patul conjugal soldate cu bătaia unui cui în capul nevestei. Intenţia unei analitici existenţiale sau a examenului critic al unei umanităţi contorsionate se dizolvă după primele concupiscenţe cu intrarea în scenă a domnului Marcel, acest "formidable bordel" şi filmul rămâne neschimbat până la capăt livrând variaţiuni pe aceeaşi temă, în acelaşi "stil". În cele din urmă, Mitu dezertează pentru a-şi vedea visul cu ochii - deşi la o întindere de braţ se află apetisanta Lilica de o disponibilitate dezarmantă -, dar este prins undeva în Austria, încarcerat, şi într-o scenă complet absurdă în care nu ştii precis ce l-a apucat, moare sau este ucis de gardieni, încă nu am reuşit să-mi dau seama. Cadavrul său ajunge acasă sub formă de colet pe numele lui Aurel, livrat într-un sicriu şi golit de organe, iar Aurel, lovit de amoc, încearcă o tentativă de sinucidere pe malul iazului în compania lipitorilor pe fondul trist-părăginit al unor clădiri dezafectate. Filmul ar vrea să se încheie dramatic cu o concluzie despre condiţia umană sau viaţa la ţară, nu poţi şti precis, însă în mod cert lipitorile sug sângele poporului pentru că în scena finală ele sunt desprinse cu o plăcere sadică de pe corpul gazdă atunci când nu sunt strivite neglijent. Aproape că nu există scenă care să nu frizeze grotescul sau vulgaritatea - nu invoc aceste noţiuni dintr-un scrupul pudibond, ci pentru exorbitanta şi inutila lor utilizare. Cu precădere, scena de caft de la morgă între medicii legişti, infirmieri şi Aurel însoţit de poliţaiul Stelică este de o formidabilă tâmpenie, escaladând performanţele ştirilor de la ora 5. De grotesc are parte tot filmul, orice încercare timidă de a ieşi din schema băşcăliei generalizate eşuează, sictirul şi stropşitura umplu gura personajului. Expresiile măscăroase, miştoul, "caterinca", neaoşismele buruienoase, toate cu condiment de accent moldovenesc sunt livrate în afara unei autentice prestaţii actoriceşti, simple fapte şi dileme peizane "de-ale lui Mitică", "să mă ierţi şi să mă iubeşti". Regizorul pare hotărât să ducă până la ultimele consecinţe ceea ce a început cu Patul conjugal (1993), distopia cu iz de Ferentari, a continuat cu Această lehamite (1994) şi Senatorul melcilor (1995) urmărind fenomenul de tranziţie în plină descompunere sulfuroasă şi lămurind în Sistemul nervos (2005), un fel de Alo, aterizează străbunica! (1981) al lui Nicolae Corjos pus pe acorduri fine de „Din dragoste” cu Mircea Radu. Filmul apare ca un mutant moldovenesc al oltenescului, mult prea oltenescului Nea Marin Miliardar (1979) al lui Sergiu Nicolaescu, cu precizarea ca Amza Pellea avea totuşi farmec. Legiunea străină cade în sordidul pe care regizorul îşi propune să-l investigheze ca fenomen, marcă a lumii rurale, a câta oară, dizlocată din făgaşul ei de iluziile occidentale şi meschinăria potentaţilor de la întreprinzătorul Marcel la organele locale foarte vocale. Din registrul dramatic către care regizorul intenţionează să dirijeze comedia erorilor nu mai rămâne mare lucru, acţiunile personajelor devin tot mai nebuloase în amestecul de cadre complet inutile care funcţionează ca gaguri separate unde îşi dă concursul o trupă de comici de cartier, unde la trei vorbe două flutură organele şi funcţiile lor arhicunoscute. Lilica, spre exemplu, constituie un permanent pretext de viol şi de fireşti consideraţii sexuale; cînd intriga lipseşte sau acţiunea se moleşeşte Lilica apare şi totul se energizează erectil în jurul ei. Daneliuc este incapabil să extragă comicul buf sau aliajul potrivit dintre oribil şi comic, dintre gag şi dramă ca în recentul film al lui Jiri Menzel, filmul său se poate rezuma într-o înjurătură. Aproape fiecare scenă livrează o mitocănie gratuită, o expresie şmecherosă, - "apă şi săpun" -, o remarcă scatologică printre încoţopeneli isterice, printre care, pretenţia de viol a babei Vergina mi-a amintit de zilele bune ale lui Ion Cristoiu în ziarul căruia puteam citi accidental despre o serie de demersuri speculative precum un viol petrecut sub un apeduct. Dacă supravieţuieşti valului de mizerie umană revărsată peste baierele rurale, "dulşili" grai "moldoviniesc" în combinaţie cu spusa pe şleau omoară în tine şi ultima fărâmă de îngăduinţă. Singurul lucru bun şi rar din acest film sunt cântecele lui Alexandru Andrieş, cu un parfum uşor de jazz şi disponibilitatea lor ludică până la uşurătate şi candoare, ele se pot asculta acasă pentru că merită un alt ambient.
     În ceea ce-l priveşte pe Daneliuc, vreau să păstrez în minte altceva, atmosfera baroc-decadentă a la Visconti din Glissando, film cu o uşoară patină tarkovskiană, dramatismul scenei din final din Iacob, de o dureroasă intensitate, jocul psihologic şi dilemele din Proba de microfon sau atmosfera sumbră şi notele distopice, crude din filmul cu iz de parabolă, A 11-a poruncă. Mi-e teamă însă ca şi aceste amintiri să nu se şteargă cu ocazia vizionării celui mai prost film al regizorului.
 
(România literară nr 8 / 2008.)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, cronica de film, legiunea straina, mircea daneliuc

Opinii: