REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​D.I.S. – criticii noștri


O formidabilă performanță: a fi, concomitent, părintele criticii și copilul ei teribil
     De mai bine de cinci decenii, D.I. Suchianu se află într-o familiară comunicare cu cinematograful, amicala lor conversație nefiind decât rareori amenințată de ingratitudini reciproce. Atunci, criticul, născut aproape odată cu Sosirea unui tren în gara La Ciotat, are îndreptățitul orgoliu de a ști, ca nimeni altul, ce este și ce vrea cinematograful. La rându-i, acesta îl trădează când și când pe D.I. Suchianu, mizând perfid pe prea marea-i iubire. Căci, din această îndelungată conviețuire, convertită în cele din urmă în dragoste statornică, s-a născut temperatura afectivă a paginilor lui D.I. Suchianu, pagini ale unui îndrăgostit dispus, cel mai adesea, să vadă doar calitățile iubitei, ignorându-i cu sau fără bună știință, defectele. Motiv pentru care între miile de filme văzute și analizate, sunt puține acelea care să nu fi avut măcar ceva „nostim”, „deosebit”, „curios”, „original”, „simpatic”, „interesant” sau „drăguț”. Motiv pentru care, pentru D.I. Suchianu, critic generos, istoria filmului cunoaște puzderie de capodopere, de la Luminile orașului și Iluzia cea mare, până la Două inimi într-un vals și Vânt de primăvară. Însă vai de filmele, câte vor fi fiind, care irită condeiul sarcastic al lui D.l. Suchianu, tot atât de inflexibil în ură cât și în dragoste. (Să ne amintim de seria pamfletelor provocate de Rocco, de frații și „avocații” săi.)
O fabuloasă oralitate
     O fabuloasă oralitate a frazei, când entuziastă până la extaz, când ironică ori subtil malițioasă, când agresivă — determină scrisul mereu pătimaș, neutru niciodată, al acestui critic-personaj care este D.I. Suchianu. În așa fel încât, a-I citi sau asculta devine totuna.
     D.I. Suchianu e criticul „causeur”, scriind cum vorbește, vorbind cum scrie, invadând pagina, sala de conferințe sau micul ecran cu un flux verbal abundent, precipitat, nervos, elaborat într-o stare de perpetuă febrilitate. El ignoră morga criticului sever și meticulos, refuză pedanteria savantă, spiritul de sistem, optând pentru o critică familiară, pentru colocviul amical, în care își este adesea sieși interlocutor. Cronicile sale oferă spectacolul unei inteligențe vivace, în care criticul își inventă presupuși preopinenți, demolându-le cu nedisimuIată, voluptate prezumtivele contraargumente. Între criticii noștri, D.I. Suchianu este posesorul unui stil cu totul personal, plastic, savuros, de o inimitabilă fantezie în registru comic. (Într-un film de Stroheim, cineva „săruta cu promptitudinea și conștiinciozitatea cu care te scarpini când te mănâncă”. Tot acolo, „sărutarea jupânesei are regularitatea respirației însăși”). Spontaneitatea sa este asigurată de un verbiaj policrom, de o anumită extravaganță lexicală, în care adjectivele tari, picanteriile lingvistice fac casă bună cu rafinamentul subțire al unui critic care citează cu egală ușurință din Baudelaire și din „bătrânul” Samuel Goldwyn, din Nietzsche și Cocteau, din Faulkner și Proust, Împănate cu epitete hazlii, cu neologisme, cu franțuzisme, cu sintagme englezești ori germane, frazele lui D.I. Suchianu respiră un pitoresc neconfundabil. Modalitatea predilectă a criticii sale pare a fi retorica burlescă. (lată cum își începe D.I. Suchianu cartea dedicată lui Stroheim: „Stroheim a fost cam neînțeles. Neînțeles mai ales de marii săi admiratori, care nu au înțeles nici de ce, nici în ce fel fusese așa de neînțeles”.)
     Structură fundamental narativă, orator prin vocație, D.I. Suchianu resimte permanent fascinația povestirii. El practică un particular gen de analiză prin povestire, considerațiile critice fiind incluse fie în modul de a repovesti un film, fie în tonul (ditirambic, persiflator, amuzant, îngăduitor, etc.) în care se realizează repovestirea. Sprinteneala construcției sintactice disimulează adesea un limpede refuz, autorul primului „Curs cinematografic” din România deținând în exclusivitate secretul și tehnica unui asemenea procedeu critic.
Păcăliți și despăcăliți
     Creator al unor personale noțiuni de estetică. cinematografică, D.I. Suchianu inventă, pentru a le particulariza, o terminologie critică proprie. Astfel filmele muzicale au ca principală caracteristică „iuțirea de sine”, adică o precipitare emoțională tipică unor personaje care „se iuțesc”, motiv pentru care, din când în când, ele cântă. Strategia estetică a unui mare cineast constă în stăpânirea perfectă a tehnicii „despăcălirii”, scopul unui film fiind, în general, a ne face să credem un anume lucru despre personaje și relațiile dintre ele, până spre final, când, deodată, printr-o piruetă rapidă, suntem obligați a ne da seama că ne-am lăsat „păcăliți” de regizor, care abia acum așază lucrurile în adevărata lor lumină. Virtuozitatea supremă a unui cineast constă în realizarea unor „scene-cheie”, „scene-fulger”, adevărate „comprimate de frumusețe”, „intens evocatoare”, declanșând o necesară „asociație de idei”. D.I. Suchianu oferă și o infailibilă rețetă conforrn căreia putem lesne depista valoarea unui film. lat-o: „Un film care are, să zicem, 5 asemenea momente explozive de frumusețe, de adevăr și emoție, este un film foarte bun. Dacă are zece, atunci este o capodoperă.” („Filme de neuitat”).
     Oralității scrisului său i se datorează și folosirea în aprecierea filmelor a unor caracterizări deloc ortodoxe ca Iimbaj critic. Astfel un film poate fi „strașnic”, „grozav” ori, din contra, „stupid”, „idiot” având o temă care „nu face doi bani”.
     În îndelungata-i carieră, D.I. Suchianu a rostit nenumărate juste, frumoase și spirituale judecăți de valoare, a căror sistematizare și ordonare urmează abia a fi făcută, cine știe când, în folosul unei mai limpezi definiri a contribuției sale la explicarea acestei arte noi care este cinematograful, pe care o iubește, uneori, până la eroare. (Domnia sa scrie, bunăoară, că La dolce vita „s-a bucurat de mare vâlvă din pricină că era o poveste cu cheie și pentru că, pe de altă parte, arăta bine cum se plictisesc boierii. Încolo era o exhibiție monotonă și de o plictiseală egală cu însăși plictiseala descrisă.”). Dar e prea multă dragoste între D.I. Suchianu și film pentru a nu-și ierta, reciproc, păcatele. Asemeni profesorului dintr-un film apropiat inimii sale (Îngerul albastru), „profesorul de cinema” D.I. Suchianu iubește cu fatală pasiune o fascinantă, tulburătoare Lola-Lola, într-atât încât e inutil a-i pretinde o imposibilă detașare. Oricum, criticul îndrăgește prea mult cinematograful pentru a nu-și ignora, senin, erorile.
     La vârsta senectuții, D.I. Suchianu realizează performanța rară de a fi, în același timp, părintele criticii noastre de film și veșnicul său copil teribil.
 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: critic de film, critica de film, d.i. suchianu, petre rado, portret

Opinii: