Ce păcat că filmul lui Vaeni a fost proiectat doar la „Timpuri Noi” și fără nicio publicitate!
Filmul lui
Vaeni —
Cupa Davis — nu are hărăzită o misiune ușoară, în ciuda subiectului său plăcut și captivant: el redeșteaptă o anume durere colectivă, el riscă să zgândărească o psihoză abia absorbită, oricât încercăm să ne amăgim că de fapt acolo, în toamnă, pe „Progresul”, n-a fost totuși altceva decât un meci de tenis din care de obicei, în România, nu s-a făcut nici psihoză, nici nevroză, nici cântec de jale. Joaca aceea ne-a îndurerat, putem s-o recunoaștem azi, cu o distanță binefăcătoare față de eveniment. Speram să învingem și n-am învins — acesta-i adevărul care nu poate fi conjugat decât la persoana I-a plural. Filmul lui Vaeni a fost realizat pentru acești „noi”, pentru noi „microbiștii”, pentru noi, fanaticii, pentru cei care ne-am identificat cu Țiriac și Năstase — nu pentru chibiții indiferenți, neutri, spectatori reci la minune. E de altfel calitatea lui principaIă — pasiunea față de eveniment și spectacol, idealizarea frumosului atletic cu care se încearcă a ni se anestezia rănile, a ni se îmblânzi durerile și dezamăgirea. Pasiunea lui Vaeni pentru gestul sportiv — recunoscută și în alte mici bijuterii ale sale culese de pe câmpurile de luptă și chiar de lupte greco-romane — șterge de obicei contururile dramei populare pentru a înălța o odă spectacolului în sine, gladiatorului, performerului, individului încleștat în bătălie. Pentru Vaeni, salatiera a fost un mit, ea revine obsedant și naiv în montaj, Năstase și Țiriac au fost doi bărbați minunați, bravi, dârji, frumoși, puși față în față cu alți bărbați la fel de dârji, la fel de fascinanți. De trei-patru ori, Vaeni reia scena îmbrățișării dintre Smith și Năstase, după înfrângerea aceea catastrofală. Firește că această atitudine ne alină, ne mângâie, ne leagănă — ca pe copiii cărora li se apune hai cu tata, a fost frumos, înainte de toate a fost frumos...
A fost foarte frumos, loviturile au fost superbe, rachetele au vâjâit cu un șuier mitologic (Vaeni — în banda de sunet — e obsedat de această sonoritate) ralanti-urile au o indiscutabilă poezie, stop-cadrurile găsesc nu o dată Iâna de aur, muzica are o putere asociativă de la „Ciocârlia” până la tema „celor șapte magnifici”, eroii sunt nu o dată eroici, de-o parte și de alta, totul a fost și este exaltant — dar totul a mai fost și discutabil, căci Țiriac a încercat ca orice erou imposibilul trecând și prin zone discutabile, totul a mai fost și impur din punct de vedere omenesc, ceea ce n-a dăunat spectacolului, totul a fost mai crud, și mai pasionant, cu mult mai multe necazuri, cu mult mai rnulte nădufuri, iar pentru aceste aspecte Vaeni a găsit mai puțină inspirație. În acest sens, scurtul pamflet la adresa arbitrului principal nu mi s-a părut de cel mai bun gust. Nu Morrea, nu arbitrul a fost durerea cea mare a meciului, obiectul sarcasmelor noastre ar fi trebuit căutat în altă parte, nu aici era subiectul polemic, dar încă o dată — nu polemica e forța lui Vaeni, ci oda, cântecul de glorie bărbătească pe câmpul de luptă. E o forță de care eu cred că cinematografia noastră nu trebuie se plângă niciodată că-i prisosește.
