Uimitoarea performanță din Lumina palidă a durerii este transfigurarea. Nu s-a mai întâmplat ca o operă de film românească să dispună de o putere magică atât de evidentă. Tot timpul, epicul real de pe ecran este parcă dublat de o suprarealitate care-l îmbracă în sensuri existențiale. Văzut mereu de la mare înălțime, pământul singuratic și orb, cu vârtejuri de dealuri și crânguri triste, tinde să se înfunde în infinit. Viața de jos a satului sărman se derulează lent și insinuant, până ajunge să pară, cu dramele ei mocnite și fatalist acceptate, o proiecție a cosmosului, un centru posibil al lumii. Timpul cotidian curge pe orbite mai largi, se umple de pulberi stelare, se asimilează cu timpul etern. Personajele devin semnificații, fără ca prin asta să se abstractizeze. Satul este o arcă a lui Noe, dincolo de care s-ar putea ca lumea să fi expiat, aici păstrându-se în orice caz rezervele de viață lungă. Tot ce se întâmplă este umil, monoton; prin semnificare, devine înalt și nobil. Prin vinele țăranilor acestora analfabeți, nebărbieriți și uitați de Dumnezeu curge sângele vieții și istoriei totodată. Bătrânele care fac contract pentru ducerea unui mesaj viața de dincolo sunt cumințenia nepăsătoare a pământului; văduva care-și ară ogorul trăgând ea însăși în jug — încăpățânarea și rezistența la rău; copilul care știe ceasul și cărțile pe de rost — istețimea și dorința de a cunoaște bărbații care-l cruță în somn pe ocupantul unic al satului — resemnarea și toleranța. Din micile episoade țesute polifonic se recompune nu atât universul unei mici așezări, cât psihologia unui popor. Cu picioarele în noroi și creștetul în sublim, cu câteva mari obsesii în față (învățătura, suferința, dragostea, moartea), personajele circulă printre opreliștile unei lumi pe care zeii nu o stăpânesc, ci doar o muncesc cu întrebări, dileme, drame și neîmpliniri; și în care „lumina palidă a durerii” (titlu exact, ca o cheie de partitură!) le topește existența în experiență, iar anotimpurile și anii, în istorie.
În scenariul de un tip cu totul special al lui George Macovescu (un fagure păstrând în celulele ordonate geometric toată dezordinea vieții), regizorul Iulian Mihu a găsit unul din marile momente de inspirație ale carierei sale. A rezultat nu numai un film de artă, ci si o iradiantă mărturie despre felul nostru de a fi pe pământ, trecută prin ochii unei veșnicii ce s-a născut la sat.
