Daniel Crulic este arestat în octombrie 2007 la Cracovia şi moare în ianuarie 2008 ca urmare a efectelor generate de greva foamei pe care tânărul o adoptă ca formă radicală de protest pentru încălcarea drepturilor omului.
Cazul a servit politic la demiterea ministrului de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, a probat indiferenţa autorităţilor româneşti faţă de propriii cetăţeni – nimic nou – şi a reţinut o vreme atenţia câtorva cotidiene. Crulic a devenit pentru scurt timp „un caz”, care apoi a dispărut înghiţit de alte „cazuri” dintr-un şir aparent interminabil. Nu este primul eveniment transformat în film, Noul Cinematograf Românesc s-a servit de faptul divers atroce sau de cel mediatic, pentru a extrage de acolo relieful dramatic şi un sâmbure de adevăr, aşa cum o face
Cristi Puiu (
Moartea domnului Lăzărescu),
Cristian Nemescu (
California dreamin’ (nesfârşit)),
Corneliu Porumboiu (
A fost sau n-a fost ) etc. Regizoarea şi producătoarea
Anca Damian îi urmăreşte povestea în această docudrama animată, poveste care relevă două dimensiuni ale existenţei lui Crulic. Prima are ceva din inocenţa "Amintirilor din copilărie" a lui Ion Creangă – vezi şi accentul fără echivoc al personajului, dar şi lentoarea povestirii –, fără să aibă puterea de evocare a scriitorului, dar cu o expresivitate care ia naştere din banalul cel mai pur ca în poeziile lui Constantin Acosmei din "Jucăria mortului".
Crulic este cel care derulează „lanţul amintirilor” punctând evenimente care nu au nimic excepţional sau un caracter exemplar. Uneori naraţiunea devine eliptică sau lacunară, comparaţiile sunt şi ele puţin obosite, precum cea cu viaţa trăită ca într-o cursă cu autobuzul, însă ceva salvează story-ul: sentimentul unei liminale sincerităţi pentru cronica unei morţi anunţate. Totuşi o tristeţe reţinută infuzează relatării o discretă cadenţă în contrast cu umorul cu care sunt evocate anumite momente. Amintirile lui Crulic includ mici nuclee dramatice, precum divorţul şi schimbul de pase între mătuşi al cărui obiect îl constituie nepotul, momente sensibile care se înscriu accentuat într-un registru al memoriei afective, precum moartea de bătrâneţe a unui câine îndrăgit de copil. Felul acesta de a cântări cu aceeaşi măsură a unei retrospective postume evenimente care au o pondere diferită în nomenclatorul dramatic exercită atracţia uşor hipnotică a unei poveşti spuse pe un ton relativ egal, ca într-un fel de transă. Prima parte a filmului se închide cu arestarea lui Crulic în Cracovia, unde acesta este acuzat de furt, cu toate că la data furtului tânărul se afla în drum spre Italia, unde se aflau părinţii săi. Cea de-a doua parte devine dramatică întrun sens care ne este mai familiar. Arestat pe nedrept pe baza unei mărturii inconsistente, nesusţinute de probe, Crulic declanşează greva foamei, dar gestul său este tratat cu indiferenţă, ca şi corespondenţa pe care o poartă cu autorităţile.
Din punctul meu de vedere, Crulic devine interesant în această a doua parte, abia acum el devine complicat, un resort intim, ascuns se declanşează în acest tânăr fără însuşiri. Nimic din existenţa anterioară nu revendică pentru Crulic statutul unei individualităţi marcate, nicidecum cel al unui activist al drepturilor omului. Crulic este unul dintre acei anonimi fără chip a cărui voce se pierde în neant, povestea lui este povestea oricărui Everyman din Est, a unui băiat din Moldova plecat să caute de lucru în Occident, întâmpinat fie cu retincenţă, fie cu dispreţ, fie cu indiferenţă. Această cantitate neglijabilă, omul din Est, se confruntă cu forma de aneantizare socială pe care o reprezintă Vestul. Ceea ce surprinde nu este dizolvarea acestui eu rătăcit, cât rezistenţa sa la neant. În încăpăţânarea cu care Crulic doreşte să-şi probeze nevinovăţia, să-şi revendice drepturile se află însă ceva mai puternic decât orice activism, se află o indignare care nici ea nu se transformă în strigăt, cât mai degrabă într-un fel de flatus vocis venind de nicăieri. Anca Damian nu se străduieşte să explice acest salt mortal prin care Crulic dobândeşte o voce, ci ni-l prezintă ca atare. Nedreptatea comisă trezeşte în Crulic o reacţie care este mai puternică decât el, pe care nu ştie prea bine să o justifice, un sentiment al demnităţii care-l reproiectează ca personaj într-o dramă intensă şi absurdă. Regizoarea a ales să cureţe personajul de orice impuritate, idealizându- l pentru a-l transforma după doctrina faptului ilustrativ. Este mai puţin important că acest Crulic a făcut o serie de greşeli şi existenţa sa nu era chiar atât de „idilică”, de lipsită de asperităţi aşa cum o reprezintă regizoarea, cât faptul de a regăsi un resort al demnităţii dincolo de orice determinări. Vocea personajului narator este cedată unor ziarişti, martori oficali care consemnează de la un punct încolo gravele încălcări ale drepturilor acestui deţinut, situaţia kafkiană în care se află. Este acuzat pe baza unei singure mărturii deşi nu există o înregistrare a camerei video din locul de unde se presupune că a furat, în schimb pe parcursul anchetei se recunoaşte prezenţa sa în autocarul care-l ducea către Italia fără ca ancheta să se oprească în acel moment. Relieful dramatic devine tot mai accentuat pe măsură ce situaţia prizonierului se deteriorează.
Animaţia este construită ingenios prin numeroase procedee, de la utilizarea acuarelei şi a fotomontajului la hârtia decupată, banda desenată sau arta colajului. Plăcerea jocului se poate vedea în toate aceste formule care însă nu distonează, ci dimpotrivă sunt unificate de o viziune integratoare şi o stilistică particulară. Desenul este simplu, dar nu şi jocul intelectual pe care-l propune, o parte dintre gardieni şi personalul care-l asistă pe Crulic în detenţie nu au ochi, în schimb dentiţia apare subliniată cu prisosinţă. Gardianul este compus din gură, anchetatorii sunt numai dinţi, aceste guri căscate constituie expresia vacuităţii care dizolvă existenţa lui Crulic transformând- o în inexistenţă. Situaţia kafkiană a unui deţinut tot atât de nevinovat precum K, transferul dintr-o celulă în alta, corpul chircit cu aspect de bob de fasole care refuză să germineze, putrezind de viu, atrage atenţia asupra potenţialului existenţialist al poveştii acestui Everyman din Est. Crulic se impune atenţiei noastre cu forţa absurdului care-i macină existenţa. Chiar şi aşa, el continuă să viseze la paradisul unei copilării recompuse după expresia desenelor naive care însoţeau "Uliţa copilăriei" a lui Ionel Teodreanu sau "Iarna pe uliţă" a lui George Coşbuc, un idilism stângaci. De fiecare dată, în cazul lui Crulic primează procedura, formularul, birocraţia, formele cu care neantul parafează o existenţă. Rezistenţa lui Crulic este departe de gesticulaţia antitotalitară sau de angajamentul ideologic, ea rămâne cea a unei bune-credinţe revoltate, numitorul comun prin care orice existenţă răspunde neantului, oricare i-ar fi ideologia.