Reînviaţi dintr-o istorie jumătate reala, jumătate fictivă, din fapte în egală măsură autentice şi «imaginate», căutând a se menţine la graniţa dintre documentul de epocă şi verosimilitatea artistică, haiducii trio-ului
Dinu Cocea,
Eugen Barbu,
Mihai Opriş, proliferează într-un serial ce se anunţă de durată şi, nu mai puţin, de succes.
Că asemenea filme îşi au utilitatea lor este un adevăr pe care nu îl contestă, în principiu, nimeni. Eroarea se produce atunci când ceea ce numim atât de echivoc «meşteşug», adică profesionalizare onestă, disimulează superficialitate şi gust îndoielnic, cum din păcate se mai întâmplă la noi ca şi aiurea. Nu este cazul ciclului «haiducesc».
De ce totuşi acest preambul? Pentru a preciza că nemulţumiri mai vechi sau mai noi nu acuză prezenţa ciclului haiducesc, ci absenţa unor filme cu adevărat reprezentative pentru noi.
În ce priveşte serialul lui Dinu Cocea, trebuie spus că se ridică la un nivel mulţumitor, cu nimic inferior, ba chiar superior unei bune părţi din producţiile similare oferite nouă cu mult prea mare generozitate de o difuzare îngăduitoare. În genul filmului de aventuri pe fundal istoric, «haiducii» nu au a se teme de concurenţa mongolilor anglo-saxoni, a cowboy-lor napolitani sau a indienilor germano-iugoslavo-belgieni.
De vom cădea de acord în a nu-i pretinde lui Dinu Cocea ce nu şi-a propus să facă, să nu-i imputăm, inutil, faptul de a-şi fi găsit un gen în care se mişcă cu îndemânare, corect, fără mari străluciri, dar şi fără compromisuri estetice grave.
Haiducii lui Şaptecai aduc în dezvoltarea ciclului un fapt inedit: apariţia lui Anghel la şefia trupei şi, nu mai puţin, la graţiile Aniţei. Pentru
Florin Piersic, rolul este cum nu se poate mai potrivit, actorului îi place, ne place şi nouă, iniţiativă profitabilă deci. O a doua modificare este de menţionat în economia subiectului: nu mai asistăm la răfuiala haiducilor cu etern duşmanii lor din afară, ci la un conflict de natură strict internă, sporit de o cam convenţională «dramă» paternă. Serialul se modernizează în tratarea spectacolului, în sensul că «tehnicile de luptă» includ acum numeroase elemente din arsenalul unor sporturi foarte la modă: judo şi karaté Dinu Cocea caută imaginile pitoreşti, încearcă să recompună, nu fără succes, o atmosferă pestriţă şi colorată, în care mâna lui Eugen Barbu din «Principele» se resimte, uneori, cu pregnanţă.
Vom reîntâlni deci isprăvile eroilor justiţiari, cavalcadele spectaculoase, intrigile de curte, umorul picant şi fotografia frumoasă într-un episod fidel celor precedente. Vom regăsi savoarea «răspopitului»
Toma Caragiu, graţiile
Margăi Barbu, încruntarea taciturnă a lui
Colea Răutu perfidia mieroasă a lui
Constantin Codrescu. Riscul stereotipiei este evitat de realizatori în bună măsură, lucru de loc neglijabil atunci când e vorba de a relua de fiecare dată aceleaşi personaje în situaţii aproape invariabile, după o schemă prestabilită.
Ce se pierde de astă dată pare a fi ritmul susţinut al naraţiunii, element de primă importanţă în genul pe care
Haiducii lui Şaptecai îl ilustrează. Avem uneori impresia de a asista la montajul oarecum forţat al unor episoade disparate care se încheagă greu într-o povestire coerentă. Dacă, în ansamblu, verosimilitatea personajelor istorice este păstrată şi făcută convingătoare, avem o rezervă în privinţa domniţei Ralu, care apare aici drept un copil răsfăţat şi crud, pretenţios şi superficial, cam prea superficială, credem, pentru a justifica locul «cultural» pe care personajul real îl deţine în istoria teatrului românesc, acela de a fi iniţiat activitatea teatrului de la «Cişmeaua Roşie».
Realizat cu îndemânare de profesionist corect, după canoanele unui gen popular,
Haiducii lui Şaptecai, întregul serial, se bucură de un succes de public, pe care, spre deosebire de alte producţii interne sau de import, îl merită.
