Cristina Cepraga în Italia

     L’ultima foglia, filmul de debut al regizorului italian Leonardo Frosina, a intrat în selecţia oficială a Festivalului Raindance de la Londra, în octombrie 2013. La vizionarea filmului au fost prezenţi regizorul şi actriţa Cristina Cepraga, care are unul dintre rolurile principale în povestea unui triunghi amoros.

Cristina a plecat de mai mulţi ani în Italia, din dorinţa de a se perfecţiona în arta actoricească şi de a face film. În 2012 a rulat la noi Gianni şi femeile, în care Cristina are o partitură importantă. Acum se pregăteşte pentru rolul Lady Guendalyna din The Secret of Botticelli şi Botticelli Murders, două filme aflate în producţie, regizate de Lorenzo Raveggi, care vor apărea în 2015. Cristina, sau Kristina, cum apare pe creditul multor filme, mărturiseşte că e o experienţă dificilă să fii român în altă ţară şi străin la tine în ţară.  

     "De când mă ştiu, am jucat în spectacole pentru copii, apoi pentru adolescenţi. În timpul studiilor de actorie la Universitatea Hyperion, am continuat cu experienţa de prezentator de televiziune. Iubesc filmul, din orice perspectivă. Este singurul lucru pe care vreau şi pot să-l fac. Dacă nu am şansa să joc cât aş vrea, o să fiu, cu siguranţă, un pion pe platou, în spatele camerei. E un microb care m-a contaminat ireversibil. De fapt, asta m-a determinat să plec din România în Italia. Am avut nişte rolişoare, în 2004-2005, în filmele Milionari de weekend, regia Cătălin Saizescu, şi Dragoste pierdută, regia Petre Năstase, dar ştiam că pot să fac mai mult şi că trebuie să învăţ. Experienţa din ţară nu m-a ajutat în Italia, a trebuit să şterg cu buretele tot ce făcusem. Ba chiar, trecutul meu de adolescent faimos la MTV m-a împiedicat la castinguri. Singurul lucru ce mi-a rămas implementat în fişierele minţii e să simt camera, atâta tot.
În câţiva ani, am urmat cursurile de actorie de la Centrul experimental Cinecitta, cursul lui Michael Margotta la Actor’s Center din Roma, cursul de tehnica actoricească Stanislavski - Strasberg cu Ilsa Prestinari. Pentru că mereu găsesc ceva nou de învăţat, am participat la workshop-uri cu directorii de casting April Webster, Shaila Rubin şi Bernard Hiller. Mi-am alimentat pasiunea pentru film şi cu pregătirea pentru regie şi scenaristică, la cursurile de un an de la Şcoala Sentieri Servaggi din Roma şi la diferite workshop-uri cu Salvatore Basile, scenarist şi regizor RAI, şi Gabriel Bologna, profesor la UCLA. În tot acest timp, am jucat în seriale de televiziune, scurtmetraje şi lungmetraje, pentru că mi-am spus că orice experienţă e importantă, mă ajută să evoluez.
     Rolurile importante din filmele italieneşti Gianni şi femeile şi L’ultima foglia au venit când am fost pregatită pentru ele.
La Festivalul de film de la Cannes, l-am cunoscut pe directorul de imagine Sandro Magliano.
El şi regizorul Leonardo Frosina m-au văzut în Gianni şi femeile şi Frosina mi-a propus rolul din L’ultima foglie. Am simţit că este tipul de proiect în care vreau să mă implic. Ela este un personaj la limita cu irealul, iar interpretarea cerută de regizor, care a scris şi scenariul, a fost extrem de minimalistă. Am fost foarte atentă la scenariu, la cum e scris, la ideea de bază a regizorului, dar cred că pregătirea a fost mai mult interioară. Pe platoul de filmare am conturat personajul, în funcţie de chimia ce se lega între personajul meu şi al celuilat actor principal, Fabrizio Ferracane. Întotdeauna personajul e o sumă a ceea ce aveai tu în cap, ce avea celălalt şi ce se dezvoltă între noi la nivel chimic şi energetic.
     Felul în care arăt nu este un atu, dar cred că în România regizorii fug de o “armonie”  fizică sau un trup prea feminin, deoarece prototipurile à la Loren sau Bardot îi sperie şi nu se regăsesc astfel de personaje în prea multe dintre poveştile scrise. De multe ori, cred că am încercat şi aici să mă “modific” în sens negativ la castinguri, să par altceva. În Italia este la fel de greu ca în România, cu “plusul” că nu sunt de-a lor, ci oricum o străină. De fapt, nici eu nu mai ştiu unde şi cui aparţin, pentru că aici sunt străină, dar şi pentru români sunt la fel, ca dovadă faptul că film în România nu am făcut, din păcate, deşi mi-aş dori.
     Pentru cinefilii din Italia, filmul românesc e văzut cu mult interes şi foarte apreciat. Din păcate, distribuţia filmelor româneşti nu e destul de bună aici. Ajunge câte un film care câştigă la un festival important, şi chiar şi atunci e rulat o săptămână cel mult, într-un cinematograf de nişă, unde tot artiştii vin, nu publicul larg. E mare păcat şi tocmai de aceea mi-am propus să organizez, împreună cu Accademia di Romania din Roma, evenimente legate de film, pentru a aduce cât mai mulţi italieni în sala de cinema, să vadă magia ce vine din România, la nivel cinematografic.”