​„Clipa de răgaz” – cronică de film

     La o privire de ansamblu, nu se disting preocupări tematice ori stilistice care să lege Căldura de Proprietarii ori Labirintul. Autorul lor regizoral, Șerban Creangă, pare că osci­lează între un lirism de început cu prospeți­mea, dar și capcanele sale și un fel de ilus­trativism cu acuratețe, profesionalitate, dar și cu anume răceală, convenționalitate exersată în imagine. La recentul său film, regizorul și-a programat, pare-se, o linie mai suplă a punerii în cadru pentru povestea scrisă de dramaturgul Tudor Popescu sub forma unei întâmplări oarecare din zilele noastre. Un rea­lism cotidian, prozaic, în care până și ciocnirile de poziții, atitudini, caractere apar învălu­ite într-un abur de rutină, oboseală, devin captivante atunci când aparatul le traduce în unghiuri insolite. În planuri-portrete și planuri detalii ce dau, adeseori, poveștii intimitate, căldură, amintindu-ne de primul film-confidență al lui Șerban Creangă. Cred că ăsta era de la Căldură, regizorul nu-și mai găsise un colaborator inspirat, și iată că l-a întâlnit acum în persoana unui tânăr operator Adrian Dragușin, despre care vom mai auzi, operator care știe — să-și apropie — și să ne apropie — ambianța, oamenii, stările încât să dea senzația unei participări afective. Apropiere indiscretă de lumea inginerului veșnic ocupat, grăbit, burlac morocănos, îndrăgostit târziu și îngăduindu-și cu sfială clipa de răgaz, chiar pe care e gata s-o regrete, s-o piardă. O „in­discreție” a aparatului ce-I pândește, îi sur­prinde stângăcia de om ce-a uitat parcă ges­tul tandru, vorba intimă, o indiscreție care funcționează dramaturgic definind persona­jul, relația sentimentală, dar și cea umană, în genere. Pentru că sub pojghița de ursuzenie, ton tăios, energic, al celui ce n-are cum să se oprească din drum („Sarcini, mereu alte sar­cini, când să mai studiez, când să-mi vad și de viața mea?”) se ascunde o altă stânjeneală, cea a legăturii lui Andrei cu oamenii din preajmă, un fel de neștiință a manifestării sentimentelor câte mai exista.
     Interpretul (Ștefan Iordache) își distribuie cu zgârcenie accentele pe un portret și el schițat cu zgârcenie, tot în fugă, copleșit de atâtea probleme tehnice pe care filmul trebuie să le rezolve rapid: noua instalație proiectata de Andrei nu funcționează la parametrii scontați, poliromul, cu toată reclama pe care i-o face un foarte priceput în a prezenta partea avantajoasă a lucrurilor, nu-i ceea ce se crede, cei din preajma lui Andrei nu îndrăznesc să critice noua instalație, ori nu prea înțeleg ce e cu ea; un tânăr bătăios are, în sfârșit, curajul să-i spună deschis șefului ceea ce alții îi ascundeau din lașitate, oportunism. Schema cunoscută care, odată pornită, pare a funcționa de la sine, fără rateuri și fără sur­prize. E bine? E rău? Mulți scenariști și pro­ducători o adoptă, comod, rareori își propun și altceva, dar mai ales, altcumva. N-a făcut prea mult nici Tudor Popescu, dramaturg de la care așteptam altceva — dacă nu ca su­biect, neapărat ca dialoguri — a încercat ceva regizorul și mai mult, cum spuneam, operatorul. Hotărât, cu toate mijloacele de care dispune el să povestească în imagine altfel decât se face de obicei. Drept care apa­ratul se insinuează printre turbine și instala­ții-gigant, filmează dinamic, dar nu în stil ciné-vérité, ci atent, concentrat. Cu distanțe fo­cale mereu modificate, dând senzația de inso­lit. Uneori strecoară — printr-un ochi imens, descoperit în spatele unei țevi, un umăr-a­morse, un chip îndărătul unui geam spălat de ploaie, o privire cercetătoare sau mefientă, țâșnită din oglinda retrovizoare, un soi de ne­liniște, mister, într-o ambianță pe care ne-am deprins s-o vedem pe ecran cam fără nuanțe. Relief.
     În jurul acestui grăbit al zilelor noastre (care, de bună seamă, va reuși până la urmă să iasă din „fundătură”, cum o numește el lu­cid — în care se vârâse din rutină, dar mai ales ajutat de unii interesați s-o facă, ase­meni funcționarului de la Centrală, șmecher și oportunist, sau timpul cu care vrea să „urce” cu orice preț) gravitează o lume di­versă, cu obișnuitele ei preocupări. Un prie­ten sincer al inginerului, secretarul uzinei (Ștefan Sileanu) — pondere, măsură, afec­țiune (și consoarta sa cu haz Julieta Strâm­beanu) veneți de fiecare dată în vizită la bur­lac cu pateuri și vorbe calde un inginer vâr­stnic, uzat de viață, care îndrăznise cândva să spună un adevăr, dar pătimise prea multe ca să reediteze îndrăzneala (minunatul Octavian Cotescu în ultima sa apariție pe ecran), un tehnician, fost coleg cândva cu inginerul șef, astăzi retras discret în umbra lui (Sebastian Papaiani); un tânăr bătăios (Florin Călinescu) și un altul conformist din pornire (Adrian Păduraru) și oportunistul care folosește cu inte­ligență când reclama, când mica presiune morală, dacă nu chiar șantajul de genul „Suntem în aceeași barcă. Trebuie să ajungem cu bine la mal”, personaj construit și dramaturgic cu mai multă atenție și interpretat cu hazul și sinceritatea lui Constantin Diplan o nepoată (Manuela Ciucur) îngăduitoare cu idila târzie a burlacului și, în sfârșit, Ea (Ecaterina Nazare), care îi apare lui Andrei în cale, nu chiar din întâmplare și conduce jocul de-a dragostea și căsătoria cu abilitate de femeie care știe să pară dezinteresată și să riște doar atâta cât trebuie ca să nu piardă partida. Un personaj alunecos, pe care tânăra îl joacă uneori cu subtilitate, alteori doar co­rect.
     O distribuție echilibrată, care se lasă în voia regizorului și a operatorului, cu încre­dere, ca între buni profesioniști.
     Partitura datorată lui Răzvan Cernat e pre­zentă mai activ în dimensiunea mentală a filmului și se efasează, discret, când e vorba de obișnuitele conflicte de uzină.