Cartea de faţă se încheie cu un poem, intitulat „
cu mine însumi": „ce voi face oare-n plin pragul tăcerii, / cine răsfoi-va timpul care-a fost al meu, / poate
murgul nopții,
crucifixul serii, / frunza ce m-ascunde-n vers de
curcubeu..."
Strofa aceasta concentrează esenţa unui volum de 350 de pagini, în care
Nicolae Cabel şi-a adunat (selectiv) texte evocând lumea pe care a străbătut-o de-a lungul a peste şapte decenii de existenţă. O lume formată din ţări şi oraşe pe care le-a străbătut cu aviditate dar, mai ales, din oameni care au populat-o cu fiinţele lor minunate. Acestor texte li se adaugă cele în care diverşi autori au abordat creaţia literară şi cinematografică a unui artist care, în secţiunea finală a cărţii îşi explică viaţa şi opera cu o sinceritate cuceritoare în cuprinsul unor ample interviuri acordate unor gazetari interesaţi de personalitatea robustă a lui Nicolae Cabel. Dar să pornim pe îndelete la drum, încercând să sintetizăm acest demers capital, aşezat sub semnul de foc al Memoriei. Pentru Henri Bergson „trecutul pare să se înmagazineze (...) sub cele două forme extreme: pe de o parte, mecanismele motoare ce îl folosesc, pe de altă parte, imaginile-amintire personală care îi conturează toate evenimentele cu forma, culoarea şi locul lor în timp". Cred că „Memoria, ca o capcană", noua carte a lui Nicolae Cabel, validează această judecată de valoare a marelui filosof francez. Şi, spre deosebire de textele teoretice ale laureatului Nobel din 1928, avem în cazul de faţă o convingătoare demonstraţie susţinută în primul rând de peisajul uman ce însufleţeşte rândurile evocatoare ale volumului.
Prima secţiune a acestuia,
Probatur amicitiae, cinsteşte prietenia ca pe un ax al existenţei umane, dovedind ca în tratatul vestit al lui Cicero că „
amicitia absentes adsunt" (prietenia ni-i aduce alături pe cei absenţi). Și e de ajuns să aducem în discuţie câteva nume şi — mai ales — câteva caracterizări ale lor pentru a dovedi faptul. Vom începe cu regretatul cineast
Victor Iliu, autorul capodoperei
La Moara cu noroc (după romanul lui Ioan Slavici) şi fost profesor, la IATC „I. L. Caragiale", al lui Nicolae Cabel şi al altor talentaţi regizori de film cărora „Profesorul le-a încredinţat testamentul său artistic" şi care este descris drept „o instanţă morală. şi o instanţă estetică.'", un om care «a cultivat la fiecare dintre noi supleţe în spirit, hrănitoare prospeţime, dincolo de „frontiere" conceptuale prestabilite, oricum străine disponibilităţii proprii, inerente adevăratului om de film». Acestui excepţional pedagog şi artist, Nicolae Cabel i-a consacrat câteva cărţi de mare utilitate pentru înţelegerea personalităţii acestuia („Surâsul rezistenţei”, , „Fuga temporum", etc.) dar şi pentru înţelegerea perimetrului artistic al filmului. În general, Cabel pare a se fi apropiat cu precădere de personalităţi cu un
ambitus cultural impresionant, precum fostul său magistru sau ca
Mihnea Gheorghiu, traducător inspirat al lui Walt Whitman şi care „a parcurs marile biblioteci arheologice ale lumii, de la Teheran la Roma, de la Salonic la Sarmizegetusa". Astfel de precizări memorabile sunt îndreptate şi spre Emil Loteanu, un aristocrat al filmului ori spre Ioan Grigorescu, scriitor şi scenarist „cu fruntea radiind de gând şi trăiri generoase", un om „cu vorbire de metronom sub tomnateca mustaţă". Un text despre
Jean Georgescu intitulat „Criptogramele absurdului", auzit de noi prima dată sub cupola Aulei Magna a Academiei Române în sesiunea de comunicări dedicată autorului primei capodopere cinematografice naţionale (
O noapte furtunoasă — 1943) porneşte de la evocarea Contelui de Saint Germain pentru a ajunge la situaţia dramatică a regizorului român, prins în arcanele comunismului, generând prin filmul
Directorul nostru „
un casus belli la limita tragicului în epocă", acest
pamflet vizual țintind birocrația unui întreg sistem politic.
Emoţionante sunt paginile dedicate unor confrați alături de care s-a afiat în Buzăul adolescenţei sale (Aureal Jipa, Nicolae N. Nicolae sau mai vârstnicul Dem. Iliescu, sciitor vânat de regim și căruia îi va edita peste ani volumul de poeme „…încă nu e seară~) sau Bucureştiul studiilor sale cinematografice. E cazul lui
Mircea Veroiu, cineast de mare valoare, cu o gingășie lăuntrică și un simţ al camaraderiei într-o reciprocă înnobilare”, fost coleg în ultima promoție a clasei de regie-film girată de Victor Iliu, un om “cu un simț plastic înnăscut", aidoma magistrului și care avea să se afirme drept „un performer prin vocație". Sau Petre Bokor, scriitor şi cineast plin de umor, „ pomenit într-un poem cu infinită tandreţe. („Scump maestre , Bokorini, îndrăgitu-te-au delfinii"), cel răpus recent de o boală necruțătoare în îndepărtata Canadă, dar care va rămâne în conştiinţa acestui timp ca un condeier sagace, nativ deschis spre un umor englezesc dar și ca un cineast înzestrat".
Tuturor acestor nume mai sus pomenite și încă altor câtorva, Nicolae Cabel le consacră pagini pline de emoție, în încercarea de a smulge timpului ceva din personalitatea unică pe care au dezvoltat-o. Or, cum considera Leibniz fiecare monadă este o unitate a universulu. Iar. „această totalitate. Pe care o numim univers" (Henri Bergson) se susţine tocmai prin capacitatea unică a memoriei de a recircula simboluri umane caracteristice. Scriind despre „definiţia bergsoniană a afectuluiȚ Gilles Deleuze demonstra în termeni cinematografici faptul că “imaginea-afecţiune e gros-planul, iar gros-planul e chipul”…
Cineast de vocaţie, Nicolae Cabel reușește să aducă în fața noastră chipurile unor confraţi care, altminteri, ar fi rămas poate ascunşi de cortina timpului.
Secţiunea secundă a cărtii,
Suave mari magno, așează sub semnul versurilor lui Lucretius din
De rerum natura (
Suave, mari magno, turbantibus aequora ventis / e terra magnum alterius spectare laborem - Dulce-i când marea crescută o zbuciumă turbatele vânturi / iar tu privești de pe țărm cum în valuri se chinuie alții) – cuprinde imagini pe care ceilalți (alterius) le-aiu dedicate lui Nicolae Cabel de-a lungul unei jumătăți de veac, răstimp scurs de la începuturile sale artistice. În vreme, comentariile s-au înmulţit şi au alcătuit o exegeză cuprinzătoare. Ea vizează fie poezia autorului (Dan Cristea, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu, Mircea Dinuț, Gheorghe Istrate, etc), fie proza din “Somnul pe râu” (Constantin Vişan, Laurenţiu Ulici, Nicolae Ciobanu, Olimpia Berca, Corneliu Ștefan). Cele mai numeroase sunt însă textele dedicate regizorului de film Nicolae Cabel, unul dintre remarcabilii noştri cineaşti-documentarişti. Despre filmele sale au scris valoroşi critici de film români şi străini. O trecere în revistă a acestora se impune. Legendarul de-acum
D.I. Suchianu observa „o calitate estetică rară" în creaţia celui care a realizat filme precum
Victor Iliu,
Sentimentul unu,
George Bacovia, poemul de mâine ori
Caii de dimineaţă şi
Pământul, ca un dar frumos. Sunt filme ce oferă, cum observa
Manuela Cernat, „un veritabil regal vizual". Chiar şi un film ce pornea de la o realitate industrială lipsită de poezie în aparenţă (
Cel mai tânăr oţel) dezvăluia, după opinia avizată a
Magdei Mihăilescu „un ochi proaspăt şi pretenţios (care) a selecţionat din peisajul oferit geometrii rafinate — desprinse parcă din pictura lui Fernand Leger — ce se ordonează într-o imagine de o acuitate vizuală ce stăruie îndelung pe retină."
Adevărul este că revederea filmelor realizate de Nicolae Cabel de-a lungul mai multor decenii confirmă dimensiunea lor poematică, remarcată la premieră de critici precum
Călin Caliman,
Ioana Creangă,
Laurenţiu Damian,
Dana Duma,
Călin Stănculescu ori Valentin Silvestru.
Acesta din urmă, scriind despre
Sentimentul unu, închinat artei lui Sever Frenţiu, socotea că avem de-a face cu „lucrarea unui artist care a întins o punte inefabilă către altul"...
Călător prin lume, Nicolae Cabel ne oferă şi memorialul său de
homo viator prin itinerariile grupate sub genericul
De illo tempore. Această invocare a unui timp de demult e chiar necesară dacă ne gândim la metamorfozele pe care le înregistrează în vreme diferite locuri din lume, precum Tripoli, „oraşul primenirilor şi al vestigiilor" devenit în ultimii ani victima unui război fratricid. La data scrierii acelor pagini, autorul se dovedea atent la ceea ce exprimă esenţa locului străbătut. Astfel, o Portugalie, stăpânită de fado i se pare a fi consacrată de „notele Fa și Do" ce-i confirmă rnelancolia istorică. În schimb Londra i se pare „orașul ce se oferă ca un spectacol, cu vedete anonime și figuranți de geniu, spectacol în care se circumscriu atât strdia ca atare, cât și vestigiul istoric ori rafinatele colocvii ale spiritului unamid"
Foarte vii şi exacte sunt pagirile consecrate Basarabiei (
Nistrul, care ne scoate in lume), întemeiate pe o experiență personală, printre frații de peste Prut ce-și descopereau identitatea naţională. Îrni amintesc acum de întâlnirea dintr-o zi de noiembrie a anului 1990, la Cabel care, însoţit de Grigore Vieru, îşi pregătea filmul
Iarba pentru caii liberi, închinat unei părţi de ţară ce a continuat să-și trăiască drama chiar şi după prăbuşirea Împărăției…
Sub horaţianul
Ut pictura poesis Nicolae Cabel așează în finalul cărţii sale o serie de interviuri acordate de el în ultimele decenii, interviuri ce aduc în prirn plan elemente biografice menite să îi marcheze drumul în viaţă şi-n artă. Confesiunile sale ajută la cartografierea unei vieţi şi a unei opere în expansiune, ambele aparţinând unui om care ştie că „împlinirea se va putea cântări abia în clipa în care o mână, străină de caligrafie, va așterne pe o cruce de lemn, numele celui care voi fi fost~… Este o sentință de un tulburător realism, dar care sperăm să se aplice cât mai târziu în tirnp, permiţându-i autorului să ne ofere cât mai multe cărți ca aceasta, plină de informaţii, de evaluări estetice copleșitoare dar şi de o savoare stilistică impresionantă.Căci, fie că e vorba de scrisul lui Cabel, fie de scrisul celor ce l-au cinstit pe acesta, avem de-a face cu un „poet-cineast" (cum l-a numit potrivit venerabilul scriitor Ion Brad) pentru care lumea a însemnat viața sa și care a ştiut totdeauna că „Singura «entitate» pe care nu o devorează Cronos, este visul"…
