REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Andrei Blaier, un cercetător la hotarele umanităţii – o prefaţă

“Andrei Blaier Arta de a trăi şi iubi filmul”

Mircea Bunescu

  • Editura Noi Media Print
  • Bucureşti, 2015
  • 167 pagini şi ilustraţii

Andrei Blaier, un cercetător la hotarele umanităţii – o prefaţă


     O lucrare structurată după modelul Decalogului, o îndrăzneaţă propunere literară, cu citirea în paralel a cronicilor (gânduri) ale cineastului Andrei Blaier, cu mărturisirile (meditaţii) ale omului Andrei Blaier, împletite totodată cu analiza criticilor (cronici) şi vorbele autorului cărţii.
     Patru puncte cardinale legate prin natura însăşi a subiectului, arealul politic impus de conjunctura istorică, complexitatea operei şi personalitatea regizorului Andrei Blaier.
     Andrei Blaier are o fişă de creaţie impresionantă (cred că l-ar întrece şi pe Sergiu Nicolaescu, dacă am contabiliza metrajul peliculelor şi nu spectatorii, număraţi, mai mereu cu semnul ori doi, în perioada anilor din urmă ai regimului comunist).
     Treizeci de lung metraje de ficţiune, două seriale TV cu 43 episoade, teatru TV, scurtmetraje documentare, filme publicitare şi filme utilitare care reprezintă cartea de vizită a celui ce avea să exploreze cu har şi inspiraţie medii sociale şi personaje în profunzimea lor umană, dincolo de schematismele dictate de ideologia şi politrucii epocii. Un „revoltat” căzut pe gânduri.
     Când a colaborat cu cei din urmă, Andrei Blaier o făcea cu un umor irezistibil, cu o detaşare aproape machiavelică, cu conştiinţa construirii unei opere ce avea să dăinuie.
     Cred că primul film pe care l-am văzut a fost Mingea, semnat în coregie cu Sinişa Ivetici, tributar unui neorealism socialist, cu Lazăr Vrabie, echivalent Hoţului de biciclete, semnat de De Sica. Au urmat apoi titlurile de referinţă Dimineţile unui băiat cuminte, cu scenariul debutantului Constantin Stoiciu, (coleg cu mine la o şcoală de cauciucari, când predominau dosarele, (1959-1961), emigrat apoi în Canada unde a întemeiat prima editură Humanitas). Ilustrate cu flori de câmp, Urgia, în care dădea şansa debutului în regie originalului operator losif Demian.
     Diversitatea subiectelor, mozaicul de teme abordate, nu în ultimul rând trecerea de la un gen la altul cu responsabilitatea demnă de mari regizori europeni, îi conturează lui Andrei Blaier portretul unui cinematografist renascentist, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin; „când te apuci să scrii astea sunt vorbele tale. Eu fără actori sunt fără mâini, fără braţe.”
     De aceea nu mi se pare hazardată încercarea autorului volumului pe care îl citiţi, regizorul Mircea Bunescu, de a aduna sub semnul prenumelor încă două nume de referinţă ale cinematografului contemporan – Wajda şi Tarkovski. Ca şi Wajda lui Blaier nu îi este indiferentă nenorocirea, oroarea existenţei umane aflate sub călcâiul eteric, şi paradoxal, imens şi greu al istoriei (Urgia, Lumini şi umbre, Crucea de piatră), după cum parabola noroiului tarkovskiană sau pendularea între esenţă şi aparenţă „apropie” multe personaje semnate Blaier de autorul Călăuzei. Poate ieşirea în „exterior” i-ar fi adus o serie de premii care ar fi subliniat mai bine personalitatea şi cariera. Premiul obţinut la festivalul de la Phenian constituie un reper în acest sens.
     Cum editarea acestui volum (dedicat unui cineast fără a cărui operă istoria filmului românesc ar fi mai pauperă), mi se pare a fi un eveniment menit a vitaliza şi acţiuni critice de valorificare viitoare şi noi aprecieri propuneri de aşezare a istoriografiei de film salut demersul şi abnegaţia autorului, coleg de breaslă. Un exemplu nu prin obiectivitate, corectitudine politică sau alte adjective dăunătoare, cartea lui Mircea Bunescu dezvăluie o parte din personalitatea complexă şi profundă a cineastului Andrei Blaier ca artist al cetăţii şi „cetăţean al lumii” filmului.
     Spun o parte, fiindcă nici un biograf nu poate decât aspira la întreg, acesta fiind Absolutul, pe care numai cineva îl cunoaşte: marele Creator. „Et ue nos inducos in tentationem, sed libere nas e nalo. Amen."
 
(Prefaţa volumului)

Destinul unui regizor

de Călin Stănculescu
     Acum, la patru ani de la trecerea dincolo, lui Andrei Blaier i-a închinat o carte-album prietenul său regizorul Mircea Bunescu, un personaj hâtru, interiorizat, cu simţ al umorului. Volumul este prefaţat de nu mai puţin celebrul Călin Stănculescu, critic de film, care scrie atît de cuprinzător despre autor şi personajul său încât cităm textul în întregime:
      „O lucrare structurată după modelul Decalogului, o îndrăzneaţă propunere literară, cu citirea în paralel a cronicilor (gânduri) ale cineastului Andrei Blaier, cu mărturisirile (meditaţii) ale omului Andrei Blaier, împletite totodată cu analiza criticilor (cronici) şi vorbele autorului cărţii.
Patru puncte cardinale legate prin natura însăşi a subiectului, arealul politic impus de conjunctura istorică, complexitatea operei şi personalitatea regizorului Andrei Blaier.
     Andrei Blaier are o fişă de creaţie impresionantă (cred că l-ar întrece şi pe Sergiu Nicolaescu, dacă am contabiliza metrajul peliculelor şi nu spectatorii, număraţi, mai mereu cu semnul ori doi, în perioada anilor din urmă ai regimului comunist). Treizeci de lung metraje de ficţiune, două seriale TV cu 43 episoade, teatru TV, scurtmetraje documentare, filme publicitare şi filme utilitare care reprezintă cartea de vizită a celui ce avea să exploreze cu har şi inspiraţie medii sociale şi personaje în profunzimea lor umană, dincolo de schematismele dictate de ideologia şi politrucii epocii. Un «revoltat» căzut pe gânduri. Când a colaborat cu cei din urmă, Andrei Blaier o făcea cu un umor irezistibil, cu o detaşare aproape machiavelică, cu conştiinţa construirii unei opere ce avea să dăinuie.
     Cred că primul film pe care l-am văzut a fost Mingea, semnat în coregie cu Sinişa Ivetici, tributar unui neorealism socialist, cu Lazăr Vrabie, echivalent Hoţului de biciclete, semnat de De Sica. Au urmat apoi titlurile de referinţă Dimineţile unui băiat cuminte, cu scenariul debutantului Constantin Stoiciu, (coleg cu mine la o şcoală de cauciucari, când predominau dosarele, (1959-1961), emigrat apoi în Canada unde a întemeiat prima editură Humanitas). Ilustrate cu flori de câmp, Urgia, în care dădea şansa debutului în regie originalului operator losif Demian.
     Diversitatea subiectelor, mozaicul de teme abordate, nu în ultimul rând trecerea de la un gen la altul cu responsabilitatea demnă de mari regizori europeni, îi conturează lui Andrei Blaier portretul unui cinematografist renascentist, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin; «când te apuci să scrii astea sunt vorbele tale. Eu fără actori sunt fără mâini, fără braţe.»
     De aceea nu mi se pare hazardată încercarea autorului volumului pe care îl citiţi,  regizorul Mircea Bunescu, de a aduna sub semnul prenumelor încă două nume de referinţă ale cinematografului contemporan – Wajda şi Tarkovski. Ca şi Wajda lui Blaier nu îi este indiferentă nenorocirea, oroarea existenţei umane aflate sub călcâiul eteric, şi paradoxal, imens şi greu al istoriei (Urgia, Lumini şi umbre, Crucea de piatră), după cum parabola noroiului tarkovskiană sau pendularea între esenţă şi aparenţă «apropie« multe personaje semnate Blaier de autorul Călăuzei. Poate ieşirea în «exterior» i-ar fi adus o serie de premii care ar fi subliniat mai bine  personalitatea şi cariera. Premiul obţinut la festivalul de la Phenian constituie un reper în acest sens.
     Cum editarea acestui volum (dedicat unui cineast fără a cărui operă istoria filmului românesc ar fi mai pauperă), mi se pare a fi un eveniment menit a vitaliza şi acţiuni critice de valorificare viitoare şi noi aprecieri propuneri de aşezare a istoriografiei de film salut demersul şi abnegaţia autorului, coleg de breaslă. Un exemplu nu prin obiectivitate, corectitudine politică sau alte adjective dăunătoare, cartea lui Mircea Bunescu dezvăluie o parte din personalitatea complexă şi profundă a cineastului Andrei Blaier ca artist al cetăţii şi «cetăţean al lumii» filmului. Spun o parte, fiindcă nici un biograf nu poate decât aspira la întreg, acesta fiind Absolutul, pe care numai cineva îl cunoaşte: marele Creator. «Et ue nos inducos in tentationem, sed libere nas e nalo. Amen.»
     Până la un punct se susţine şi compararea din ultimul capitol – «Sub semnul crucii Sf. Andrei: Blaier, Wajda, Tarkovski». Toţi trei rămân credincioşi «paradisului pierdut» al copilăriei şi adolescenţei sacrificate forţat.”
     „Andrei Blaier. Arta de a trăi şi iubi filmul” e un album remarcabil şi prin cantitatea de imagini reproduse din arhiva Andrei Blaier şi arhiva Mircea Bunescu. Un album care vorbeşte despre un regizor, o epocă. Pe când un al doilea volum, mai amplu, care să vorbească şi despre omul Andrei Blaier?
 
(Ziarul de duminică)
Cuvinte cheie: andrei blaier arta de a trai si iubi filmul, cinetipar, mircea bunescu, recenzie carte

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu