Deocamdată, doar în filme: Crucea de piatră în regia lui Andrei Blaier
A intrat în istoria Bucureștiului. Și a rămas acolo, cu toate încercările de a i se schimba măcar fațada, dacă urma nu i s-a putut șterge. „Crucea de Piatră” însemna un cartier „deochiat” al capitalei, dar și o lume pestriță și omogenă, pusă pe plăceri și totuși disperată.
Dacă Lipscanii însemnau centrul comercial; halele și Piața Mare zona alimentară, iar Teiul, Ferentarii și Grantul inima interlopă, exista aproape de centrut orașului (între Podul Mărășești, str. Nerva Traian și Calea Dudești, toate demolate pentru „Victoria Socialismului” asupra capitalei) cartierul cel mai rău famat, dar și printre cele mai frecventate. El adăpostea bordelurile de larg consum: Crucea de Piatră.
Moravurile vremii erau destul de libere spre a permite acceptarea de către opinia publică (și vizitarea de către o parte a membrilor ei) a acestor case de toleranță, saloane sau stabilimente de dame, cum mai erau ele numite. Nu însă destul de eliberate de prejudecăți încât să încredințeze memoriei peliculei măcar câteva secvențe de documentar, dacă de un „artistic” (vorba bancului) nici nu putea fi vorba.
Tema rămânând la fel de interesantă pe cât de veche este în lume profesia respectivă, iată-i azi pe scenaristul Titus Popovici și pe regizorul Andrei Blaier, încumetându-se a pune la cale un film dedicat acestui subiect. Mai exact, momentului în care „Crucea de Piatră” a fost desființată — cel puțin oficial — hotărârea în acest sens a autorităților vremii datând de pe la mijlocul lui decembrie 1949, în cinstea aniversării lui... I.V. Stalin!
Acțiunea filmului, al cărui titlu va prelua numele cartierului, este plasată în numai două zile ale măreței clipe „istorice”. În acest răstimp limitat s-a luat decizia, s-a făcut „munca de lămurire”, s-au ridicat autorizațiile de funcționare și au fost soluționate în mod „constructiv și demn” pensionarele localurilor cu pricina.
Cu incisivitatea și verva binecunoscute ale lui Titus Popovici, scenariul dezvoltă două direcții principale. Procesul ca atare se va desfășura după canoanele eficiente folosite apoi și la colectivizare. Vajnicii adversari de principiu (și; mai ales, de ocazie) regretă în ascuns dispariția caselor cu felinar (roșu!) la poartă, pe unde se mai abăteau din când în când. Mai ales că, pentru a evidenția putreziciunea din interior a sistemului de stabilimente, partidul are grijă să organizeze și acolo o ședință autocritică, unde „fetele” se vor auto-demasca și, în cele din urmă, auto-dizolva. Aici începe a doua direcție a dramaturgiei: soarta ce le-a fost rezervată acestora. Cum șomajul fusese desființat din aceeași grijă față de om, „cea mai bună dintre orânduiri” le-a oferit prostituatelor puse pe liber locuri de „muncă cinstită”: care măturătoare de stradă (adică tot pe trotuar), căre vătmănițe sau îngrijitoare de WC-uri publice, multe altele fiind orientate spre regiuni muncitorești preponderent masculine (Hunedoara, Reșița, Valea Jiului), întru rezolvarea discretă a ceea ce erau numite, pudibond, „probleme sociale specifice”.
Finalul filmului rezervă spectatorilor o adevărată lovitură de... teatru, aducând protagonistele spre începutul anilor '80, când ele participă, în diverse ipostaze, la un spectacol omagial al „epocii de aur”.
Regizorul Andrei Blaier și-a alcătuit o distribuție pe măsura intențiilor sale ambițioase: Gheorghe Dinică îl joacă pe tovarășul Puzderie (ex-hingher, apoi activistul însărcinat cu operațiunea); Dorina Lazăr va fi patroana unui bordel, în timp ce Coca Bloos o va întruchipa pe „Foamea Neagră” — o prostituată a cărei celebritate se datora faptului de a fi fost una dintre favoritele regelui Carol al ll-lea, mare admirator și consumator al serviciilor oferite de „Cruce” oricărui client plătitor.
Adăugând la atracțiozitatea subiectului reconstituirile de epocă și — fără falsă pudoare — unele momente din activitatea profesională a instituțiilor aflate tocmai în curs de desființare, se conturează deja imaginea unui film care a stârnit, încă înaintea primului său tur de manivelă, un deosebit interes public. Finanțat de către studiourile Profilm și Gamma, cărora li s-a alăturat trustul Expres (un pasionat și încrezător investitor în producția cinematografica națională), Crucea de Piatră urmează a fi terminat până la sfârșitul acestui an.
