​„Capcana” – cronică de film

     Întreg filmul Capcana este un deznodământ și o concluzie a evenimentelor și stărilor de lucruri povestite în Conspirația și Departe de Tipperary. Un deznodământ brutal și sângeros, o concluzie limpede a unei ireductibile opoziții morale și politice. De o parte comisarul Roman, reprezentând noua ordine socialistă, și împreună cu el întreaga populație a unei comune din Ardeal; de cealaltă parte, banda teroristă de legionari, adunătură de epave sociale, cumulând până la paroxism toate viciile unui sistem politic de tip fascist, pe care ei încearcă, prin orice mijloace, să-l reînvie. În Conspirația și Departe de Tipperary, ne amintim, asistam la un întreg joc de manevre ale partidelor reacționare cu scopul de a discredita noua orânduire, de a-i submina autoritatea și popularitatea în rândul maselor. Era vorba de comploturi, de acte de vandalism, de tentative de corupție și șantaj, puse la cale de politicieni lipsiți de orice scrupule, venali, dar în același timp decrepiți — așa cum venal și totodată decrepit era Agamiță Dandanache — și primejdioși, pentru că se foloseau pentru punerea în practică a planurilor lor de «mâna de lucru» legionară, specializată în crimă și violență brută. Pe măsură însă ce planurile eșuau, pe măsură ce autorii acestor planuri rupte de realitate, reprezentanți ai unor partide fantomă, fără susținători și fără noimă, alunecau în trista delăsare a jocurilor de noroc și a vorbelor goale, legionarii se transformau din executanți în patroni, jucând pe cartea asasinatului și terorii fățișe, nimic mai mult decât pofta lor de asasinat și de teroare. Odată cu tentativa eșuată de fugă din țară a «protipendadei» politice, care încheia Departe de Tipperary, pâlcul de legionari conduși de Baniciu (Victor Rebengiuc) își afla un ultim refugiu în văgăunile munților. Crimele pe care le comit fac cunoscută zona în care ei se află, și astfel comisarul Roman poposește în comuna Fântânele, în munți, pentru ultima vânătoare și ultima răfuială.
     Conspirația și Departe de Tipperary erau mai mult decât filme de acțiune, o descriere amănunțită a cercurilor reacționare politice în primii ani de după război, peisaj al impotenței sforăitoare, al golului sufletesc, al unui întreg cortegiu de josnicii grave sau mărunte. Se acumulau în aceste două filme toate datele conflictului care explodează literalmente în Capcana. Văzută în perspectiva acestui ultim film, seria capătă un caracter unitar și o logică dramaturgică interesantă: un film lung de trei filme, unde primele două acte pregătesc cu abundență de detalii și de acțiuni secundare momentul culminant — atât fizic, cât și metaforic — al conflictului. Acest ultim episod — Capcana — esențializează și sintetizează toată analiza operată în Conspirația și Departe de Tipperary. Subiectul filmului este foarte simplu, aproape linear. Acțiunea pură separă net, prin însăși desfășurarea ei, cele două planuri morale — bine și rău — sancționând implicit, fără multă teorie, ceea ce însăși viața și istoria au sancționat. Aș spune că, privit în sine, Capcana este cel mai izbutit dintre cele trei filme, dar e sigur oricum că, pentru a putea fi atât de direct, de sec, de despuiat de artificii, era nevoie de «pregătirea» celorlalte două filme.
     Deci, comisarul Roman se află în comună, ajutat de un post de securitate compus din trei oameni. Sus în munți sunt vreo 20-30 de legionari conduși de Baniciu. Oamenii din comună sunt timorați de prezența nevăzută a bandiților, ale căror coborâri sunt totdeauna urmate de crime. Legionarii află de prezența lui Roman în sat și se hotărăsc să întreprindă o mare acțiune punitivă, cu ocazia căreia să-I anihileze și pe comisar. Într-o zi, când nimeni nu se așteaptă, și tot tineretul comunei dansează la un bal, legionarii atacă și ocupă satul. Îl spînzură pe primarul comunist și se decorează reciproc, în timpul unui praznic, în piața publică, ținând tot satul în bătaia mitralierelor. Singurul pe care nu-I prind, e Roman, și Roman acționează. Din punct de vedere formal, al desfășurării acțiunii, filmul are structura unui western — atacul iresponsabil și demențial al bandiților, cruzimea lor de fiare sălbatice, acțiunea rapidă și într-un fel solitară, a comisarului, morții care se aștern în această ciocnire fără milă. Legionarii ocupă sala de bal și îl impușcă fără niciun motiv pe învățătorul de modă veche care nu le-a cântat din vioară un foxtrot destul de vesel. Apoi îi mână pe toți tinerii afară, într-o livadă, cu spatele la un zid, și se pregătesc să-i execute cu mitralierele. E vară, bâzâie albinele și grupul de tineri stă și așteaptă în tăcere, ca într-un vis urât și absurd. Intervine însă Roman, îi salvează și apoi le spune, parcă în treacăt — «Nu uitați niciodată ziua asta. Nu uitați cum ar fi arătat România lor». Și propoziția asta spusă în plin duel al automatelor e suficientă pentru a da filmului semnificații majore, morale și politice. După cum e semnificativ finalul filmului, scena fugii disperate și inutile a lui Baniciu, care se cațără pe un povârniș acoperit de pietre care-i fug de sub picioare, în timp ce mai jos, un grup de soldați urmăritori stau locului, și-l privesc pe legionar zbătându-se să iasă din pietrișul mișcător, prins într-o nebănuită și justițiară capcană.
     Bântuit de violență și moarte, filmul povestește această ciocnire finală între două concepții și moduri de viață. În atmosfera lui paroxistică, caracterele și chipurile umane se dezvăluie cu bruschețe, cu o sinceritate parcă exasperată de tensiunea primejdiei. Pe parcursul acțiunii se conturează astfel câteva admirabile portrete, trasate cu siguranță, în linii simple și clare. Ilarion Ciobanu, în comisarul Roman, reia constant tipul creat în celelalte filme ale seriei, de la Cu mâinile curate încoace, dar cred că reușește aici o partitură mai convingătoare, pe măsura dinamismului acțiunii. Masivitatea sa granitică, chipul impenetrabil și privirea iscoditoare se metamorfozează în în furie oarbă, în pornire destructivă, în răzbunare sângeroasă. E de regretat că modul în care comisarul reușește să scape de căutările legionarilor, modul în care, din hăituit el se transformă în vânător, este destul de vag explicat pe ecran; Roman se află în podul unei case ocupate de Iegionari și reușește totuși să dispară, apoi să-i atace pe la spate, dar noi nu aflăm cum. E o modalitate de construcție a scenelor de acțiune, a cărei lipsă face să scadă pe alocuri tensiunea filmului. Câteodată se trage, dar nu înțelegem cine, de unde și în cine trage.
     Compoziția actoricească cea mai de seamă în film îmi pare a fi aceea a lui Mircea Albulescu, în rolul primarului comunist. În câteva replici, în câteva apariții, actorul toarnă din plin adevărul și seva vieții. Dus la spânzurătoare de către legionari, el își păstrează cumpătul, le spune sătenilor câteva vorbe despre niște cărămizi din curtea școlii, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. În același timp însă speră și așteaptă cu disperare, până în ultima clipă, scăparea care nu vine. În aceste nuanțe, în aceste gradări subtile, Mircea Albulescu reușește un «rol secund» de primă mână. Din cealaltă tabără am detașa compoziția actoricească a lui Victor Rebengiuc (Baniciu), sinistru și halucinat, debitând sloganuri ale «Frăției» cu o privire goală și fixă de drogat. Încarnarea răului este intensă până la limitele nebuniei și reacțiile personajului sunt astfel imprevizibile și primejdioase, ca ale unei cobre. L-aș aminti de asemenea pe Octavian Cotescu, perfid, viclean și în același timp cretin, dominat de instincte rele, dar cu graiul sfătos și privirea senină, și pe Lazăr Vrabie, siluetă stranie, amestec de plăieș de pe alte vremuri și de călugăr nebun, cu privirea aprinsă de febra sângelui și omorurilor. Cu excepția soției primarului (Marieta Luca) și a tragicelor ei presentimente, mai puțin reușite par rolurile feminine, lucru de altfel destul de explicabil într-un film dur, ca acesta. Mariana Mihuț (secretara UTM) șarjează cam insistent dogmatismul naiv al anilor '46, cu accente destul de pronunțat teatrale, iar Clara Maria Sebök (fata senatorului Varga și iubita lui Baniciu) nu este decât o apariție negativ decorativă între bandiții înveșmântați în negru. De altfel, nu aflăm până la sfârșitul filmului care este soarta ei în bătălia din sat.
     Este limpede că scenaristul Titus Popovici și regizorul Manole Marcus consideră Capcana ca o urmare directă a filmelor Conspirația și Departe de Tipperary — nici o explicație, nici o prezentare, nici o «amintire», nu vin să tulbure mecanismul acțiunii, desfășurarea rapidă a evenimentelor. Filmul câștigă în ritm și montajul, urmărind în paralel secvențele luptei din sat, este condus cu siguranță și eficacitate dramatică. Imaginea lui Nicu Stan cadrează sec spectacolul sângeros al bătăliei și surprinde în neașteptate transfocări mișcarea, ca un joc de șah mortal al mitralierelor.
     Cred că principala valoare a scenariului lui Titus Popovici și a filmului lui Manole Marcus se află în capacitatea de sintetizare și de vizualizare a unui conflict politic și a unui moment de istorie. Ciocnirea pe viață și pe moarte dezvăluie mai mult decât orice discurs, mai mult decât orice analiză, semnificația profundă, politică și filozofică a luptei comisarului Roman. Trilogia cinematografică încheiată cu Capcana este o ambițioasă frescă social-politică a începutului de eră socialistă, o frescă cu tramă polițistă și de acțiune, al cărei ultim voleu, — continuând și câștigând din experiența celorlalte filme — este, poate, momentul ei cel mai izbutit.