Când se lasă seara peste Bucureşti: Cum îl contrazice Porumboiu pe Truffaut

     Două titluri, dar nu la alegere. Unul, Când se lasă seara... numai bun să ne întărâte cu întrebarea care „seară”, „unde  o fi seara?”; în timp ce celălalt vine ca o răsplată perfidă, indicându-ne, zice-se, locul unde ar trebui  să căutăm cheia filmului.

Metabolism, el dă seama despre măruntaiele organismului, le vedem palpitațiile pe ecranul calculatorului, în fața căruia Paul (Bogdan Dumitrache), protagonistul filmului, a ajuns de voie, de nevoie.

Să fie o trimitere la „măruntaiele cinematografului”? Criticul, spectatorul poate fi măgulit, uite că l-a ghicit pe Porumboiu, știe unde bate, nu ne mai duce el ca în Polițist, adjectiv unde, pentru înțelegerea flagrantului, trebuia să așteptăm sfârșitul, să apelăm la  bunăvoința DEX-ului pentru ca, în cele din urmă, să fim luminați de o schemă desenată cu creta pe tablă. Nu cred că ar trebui să ne agățăm prea mult de această bucurie a priceperii dintr-o dată. Noul film al lui Corneliu Porumboiu are, cum cum ar fi spus Apollinaire, „acel bun simț ce conține destulă noutate, pentru a șoca și indigna”. Când se lasă seara... începe ex abrupto: în mașină, un regizor îi spune actriței care îl însoțește că ar vrea să adauge rolului său o secvență de nud, ce urma să fie filmată a doua zi. Din această premiză încep să fie trase, unul câte unul, încet, tacticos, firele unor discuții despre soarta cinematografului, a căror gravitate o dezamorsează, cu calm, tânăra interpretă. Tot ceea ce va rămâne din film, peste cincizeci de ani, vor fi imagini pentru un album personal al tinereții omului - actor, o dăscălește bărbatul. De altfel, poate că nici nu se va mai numi astfel, „cinema” –continuă el dizertația – filmul va fi altceva, digitalul va înfrânge limitele, va fi mult mai generos cu captarea realității. Cineastul nu va mai fi prizonierul celor unsprezece minute câte permite acum o bobină de 305 metri. "Limita asta a determinat un mod de a face cinema, un mod de a privi lumea, mai bine zis de a gândi lumea. (...) In digital, limita asta e mult mai mare de o oră și o să crească până la infinit probabil, deci poți creiona o realitate mult mai fidelă, dacă vrei". Exclude fentarea, gen Rope al lui Hitchcock (1948),  Arcul rusesc de Sokurov (2002) sau, foarte aproape de noi, Ana Arabia de Amos Gitai (2013), cu construcția lor dintr-un singur cadru. O întreagă lecție pe care, ca oameni ai epocii noastre o știm, doar partenera de călătorie a regizorului pare mai candidă, sau, poate din politețe, se preface a asculta. În secvența mesei la restaurant, discuția se va muta, de la proiectarea cinemaului în viitor, în zona unei analize retroactive. Cauza ocazională este vag derizorie, simplitatea mâncatului cu bețișoarele ar fi avut drept consecință rafinamentul bucătăriei asiatice, concentrate pe conținut, nu pe mijloace, precum cea europeană, atașată unui instrumentar mai complicat, furculițe, cuțite etc. Racordul mental ne trimite înapoi, la cinematograf, la mijloacele acestuia ca elemente interpuse. În dauna conținutului. Tot acest savantlâc se petrece într-un decor stilizat, despuiat de orice artificiu, insonorizat (în restaurant nu se aude niciun zgomot ambiental, niciun clinchet de pahare, farfurii, nimic, parcă am fi în deșert), iar în sevențele din apartamentul lui Paul, aseptizarea capătă nuanțe de-a dreptul medicale: faianță albă, mobilă numai unghiuri, un colț de frigider, un colț de chiuvetă. 

Regizorul e lăsat singur, fără vreun sprijin în spațiu, singur cu neliniștea, confuzia și temerile sale. În absența digitalului, filmează clasic, strămoșește, dar mereu torturat de un gând: dintre multele posibilități de a nu trăda realitatea una singură este valabilă, cea asumată până la ultima celulă. Vedem această  asumare? Mai degrabă pare amânată.
     O durere de stomac îi aduce o zi liberă. Bună la ce? Nici nu se grăbește să ajungă la doctor, nici nu are cine știe ce revelație cu privire la filmul ce stă să ia naștere. Aruncă, în treacăt, cum că ar fi politic. Încordat, repetă cu actrița, care îi este și iubită pasageră, secvența nudului, mișcare cu mișcare și consecință după consecință: „fac duș, îmi iau ciorapii, mă îmbrac” etc. Refacerile, punerile la punct, revenirea precizărilor încep să aibă monotonia exasperantă a picăturii chinezești. Ieșim din povestea personajului de pe ecran, îl vom urmări de acum încolo, cu precădere, ca pe un mediator, destinat să dezvolte ideea lui Porumboiu despre cinema. Cele mai multe dintre filmele autoreferențiale, oglindă a articulării atâtor mecanisme numite, finalmente, cinema, au încercat să ne învăluie cu magia acestei arte. „Viața noastră, a fiecăruia, șchioapătă, îi spune Ferrand - Truffaut lui Alphonse în Noaptea americană. Filmele sunt mai armonioase decât viața. Nu există blocaje în film, nici timpi morți. Filmele înaintează ca trenurile în noapte, înțelegi (...), ca trenurile în noapte”. Nu au trecut decât patru decenii de atunci și parcă am avea de a face cu iluzia unei arte încă tinere, născute din magie. Adică ceea ce exclude Porumboiu, țâșnit dintr-o altă generație, poate ultima care mai pune la lucru strămoșeasca rolă. De aici și obstinația celor 17 cadre mari și late câte are Metabolism. Nu magie, nu farmec, ci chin rece, incertitudine, zbatere uneori derizorie, laborator secret, bine păzit. În Noaptea americană rush-urile, filmările de peste zi, erau văzute de întreaga echipă, într-o exultare comună, pelicula curgea în acompaniamentul muzicii. Regizorul de acum, Paul, trage perdeaua când vrea să vadă ceva, ca și când ar scrie la intrare „strict interzis”. Cu toate acestea există o fascinație în acest film uscat, matematic, care înghite timp, care stoarce imaginea până la ultima picătură, mereu cu teama de a nu deveni derizorie, precum cuvintele din Polițist, adjectiv, atât de lipsite de putere încât puteau fi înhămate la orice treabă, chiar și la o hermeneutică de doi bani a unui text dintr-un cântec al Mirabellei Dauer, „Ce-ar fi marea fără soare / Ce-ar fi câmpul fără floare?” Când se lasă seara... mi-a evocat un scurt metraj german, cred, de acum mulți, foarte mulți ani, în care, preț de un sfert de oră, tot ceea ce vedeam pe ecran era un șarpe înghițind un șoarece. Încet, pe îndelete. Nu-mi place nici una dintre cele două ființe, dar îmi amintesc că am privit filmul ca vrăjită. Să fi fost șarpele de vină?