REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Canarul şi viscolul” – Pro sau contra?


     În colivia filmului lui Manole Marcus şi loan Grigorescu nu trebuie văzut un singur canar. Acolo e o lume, o lume care, plângând, cântând şi luptând, a îndoit şi a rupt zăbrelele coliviei.
     Construcţia, modalitatea şi mijloacele artistice ale filmului afirmă personalităţi existente şi drumuri ascendente. Sunt pro, pentru că, într-adevăr, acest film demonstrează încă o dată faptul că se pot realiza lucrări captivante, cu reale calităţi artistice, din domeniul dificil, prin complexitate, al istoriei luptei bărbăteşti şi victorioase a comuniştilor.
     Rezerve? Da. Cei doi reolizatori — Manole Marcus şi loan Grigorescu — abstractizând uneori prea mult, nu-şi mai pot comunica propriile idei, rupând punţile de legătură cu spectatorul. Canarul şi viscolul va fi însă peste ani — după părerea mea — un model, chiar dacă acum se vor găsi unii caligrafi care îi vor căuta filiaţiuni. (Virgil Calotescu)

     Cronica lui Călin Căliman e corectă, didactică chiar în corectitudinea ei. Nu cred însă că poate fi acceptată în întregime. Spre deosebire de semnatarul ei, mă declar surprins de această nouă formulă de cinema pe care o încearcă Manole Marcus. Regizorul care ne obişnuise cu un cinematograf de un realism robust (vezi Străzile au amintiri sau Cartierul veseliei) cu un simţ al detaliului caracterizant, cu o atmosferă pregnantă, imagineaza acum o lume onirica, vagă şi fără de echilibru. Nu sunt deloc convins că «aerul rarefiat al scenariului constituie o premiză pozitivă», aşa cum afirmă cronica. Cred, dimpotrivă, că lipsa unei dramaturgii mai dense, lipsa unor contururi precise şi ferme ale eroului principal dezavantojează filmul, creează senzaţia unei demonstraţii în gol. Ai tot timpul impresia că se bate pasul pe loc. Acumularea de flash-back-uri nu aduce cu ea şi o acumulare de sentimente, o tensionare a dramei. Filmului îi lipseşte un timp prezent cert de la care să pornească toată suita viselor, o amintirilor. De aceea revenirile la timpul trecut şi prefigurările spre timpul viitor stau sub semnul unei dezordini dramatice greu de stăpânit. Dorind să evite cu orice preţ sentimentalismul, filmul lui Manole Marcus ajunge la o anume răceală, la o detaşare excesivă faţă de soarta eroului (la aceasta contribuie şi interpretarea destul de puţin nuanţată a lui Florin Gabrea, «nud» nu numai în rostirea textului, cum zice cronica, ci şi în exprimarea sentimentelor.) Şi, din această cauză, nu emoţionează. Canarul şi viscolul rămâne astfel o experienţă profesională nu lipsită de virtuozitate (în regie, imagine, coloană sonoră), dar nu şi un plus în universul uman pe care încearcă să şi-I apropie filmul românesc. (Al. Racoviceanu)

     Ca o cronică de premieră, a cărei menire nu trebuie să uităm că este în primul rând aceea de a prezenta, de a explica filmul, de a face totul pentru a-i uşura drumul spre înţelegerea unui public cât mai larg, recenzia lui Călin Căliman se susţine. Este evident efortul de a descifra «originali­tatea scenariului şi originalitatea viziunii regizorale», performanţele montajului audio-vizual şi ale fiecărui compartiment de lucru. Dacă dorim să mergem mai departe cu exegeza, noi disocieri critice ar putea fi însă propuse regizorului. Manole Marcus a preferat să facă o elegie în minor şi în grotesc. În acest sens, citatul pe care-I dă Călin Căliman din nuvela originală e într-adevăr «util pentru explicarea filmului», dar nu «pe ansamblu», fiindcă fragmentul pune în evidenţă şi o anumită parţialitate a opţiunilor regizorale. «Lupta cu somnul» este aici lipsită de «flacăra rece» a pasiunii, filmul începând de fapt în momentul când ea pare să se fi stins şi eroului îi mai rămâne doar să «tremure încet, gata să se stingă» el însuşi. Nu mai asistăm la acea dramatică luptă interioară a eroului care «totuşi aşteaptă», «cu toată fiinţa», «din călcâie, din genunchi şi din coapse, din pântec şi din braţe»; aici urmărim doar «încremenirea», «o prăbuşire în hăuri fără fund, în bezna unei peşteri de gheaţă cu vuiete macabre». Ceea ce nu reprezintă, în sine, o inadvertenţă. Dar dimensiunea «zborului» nu are rost s-o mai invocăm, nici să atribuim eroului, «puterea să stapânească forţa stihinică a viziunilor». Totul, inclusiv imaginile luptei de stradă sau nunta, e tratat, consecvent, în macabru intens şi în grotesc. Într-atât încât, inadvertenţa apare din inerţie şi suprapunere fortuită de planuri: metafora cu canarul, ca şi încercările de comedie şi de culoare locală devin palide şi tardive, remarcabile ca exerciţii regizorale, dar strict manieriste, cu toate consecinţele de gust care rezultă, inclusiv neputinţa de a constitui un contrapunct viabil pentru valorarea ideii. (Valerian Sava)

(Cinema nr. 9, septembrie 1970)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru racoviceanu, canarul si viscolul film, cronica de film, manole marcus, valerian sava, virgil calotescu

Opinii: