Cam ce-ar putea fi acest
Bocet vesel după o piesă a cunoscutului şi apreciatului scriitor Sütö András? Să-l numim farsă în stil popular ori vodevil satiric cu „cânticele” á la „Piatra din casă" de Vasile Alecsandri? Să-i zicem glumă ca scenetele într-un act preluând (uneori cu succes) tradiția moralităților satiric-didactice din teatrul păpuşăresc (măşti, intrigă rudimentară, bastonade). Oricum, formula
Bocetului... derutează chiar şi într-o filmografie atât de generos deschisă tuturor experiențelor, de la balada poetică (
Pintea) la fresca istorică (
La răscrucea marilor furtuni), de la comedia lirică (
Toamna bobocilor), la drama politică (
Vifornița). Debutând cu un anume succes în fiecare,
Mircea Moldovan îmi pare că a ajuns aici într-un impas. Pentru că ceea ce teatrul mai putea admite, ca formulă (hai s-o înnobilăm, zicându-i experimentală, deşi grefată pe o anume tradiție) cinematograful, lupă necruțătoare, împinge până la limite. Coboară de la satiră spre şarjă — adeseori vulgară — şi de la glumă spre grotesc, licenţios.
Dar despre ce e vorba, de fapt? Într-un moment psihologic dificil — jignit în orgoliul lui de element multicalificat care n-a fost ales preşedinte, aşa cum îl asigurase în glumă cineva — un țăran isteţ cade victimă unui predicator prostănac. Justificare puțin plauzibilă în planul realului, dar care ridicată la o anume convenţie cât de cât artistică ar fi trecut cu vederea situaţia paradoxală: omul cel mai cultivat al gospodăriei, ateistul cu diplomă şi cu brevete de inventator — ajunge să fie dus de nas în chip grosolan de un tip pe cât de debil ca minte pe atât de onctuos şi de făţiş necuvios. E drept că şi Orgon e tras pe sfoară, dar de un Tartuffe abil, şi iarăşi drept e că până şi înțelepciunea îşi are limitele ei (ca să folosesc un titlu spiritual argumentat cinematografic), doar că aici... Şi nici măcar asta n-ar fi prea grav, dacă interpretul ales să-l satirizeze pe predicatorul ce-şi recruteaza atât de uşor oiţele într-o sectă vegetariană, n-ar fi jucat atât de gros, de „fără mască” (o pune la propriu personajul, de-abia în finalul farsei). Distribuirea lui Aristide Teică şi lăsarea lui să tragă spre efecte joase, îmi pare o eroare regizorală, greu de trecut cu vederea la un regizor sobru şi experimentat ca Mircea Moldovan. Cu bonomia şi firescul cunoscut, Alexandru Lungu reuşeşte să fie la largul lui chiar în situațiile de un comic extravagant (botezul în hârdău) ori în scene mai licenţioase, frizând penibilul (fierbințeala erotică din scena dinaintea convertirii) trecute cu un anume bun simț actoricesc. Cu inteligență şi detaşată ironie salvează
Florina Cercel un personaj pe muchie de cuțit: vădana satului oscilând între doi ,,prea cucernici”, jignitor târguită de ei „ca găina în piață”. Amuzante, fireşti, bine alese, cele cinci fete ale păcălitului. În afara
Taniei Filip, toate codanele se află la prima lor întâlnire cu cinematograful aducând o prospețime şi un umor care mai înviorează satira prea groasă. Un cuplu comic experimentat:
Tamara Buciuceanu şi
Dem Rădulescu susțin cu nerv un scheci vesel.
Operatorul
Liviu Pojoni înclină mai mult spre poezia peisajului decât spre exploatarea situației burleşti; un compozitor de marca lui
Tiberiu Olah desfăşoară un spirit ludic pe care nu i-I bănuiam. A nu se crede, ferească domnul! (tot suntem în plină satiră antiobscurantistă, doar că e prea importantă tema pentru a o bagateliza cu o asemenea tratare superfluă) că alung farsa din Parnas, ori că mă îndoiesc după această experiență, de harul comic demostrat în
Toamna bobocilor, al regizorului. Numai că aici a cam uitat măsura. Exagerând exagerarea, caricaturizând o situație-caricatură, ori super-ridiculizând personajul cel mai ridicol din scenetă, scade însuşi efectul antreprizei satirice. Ceea ce nu poți crede tu, spectator, nu se poate lua nici în serios, nici în glumă. Își are şi gluma limitele el. Artistice.
