REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Bocet vesel


     Există, fără doar şi poate, o „strategie a titlurilor” — şi, din acest punct de vedere, se poate observa că filmele pe care cineaştii noştri le dedică luptei împotriva misticismului îşi iau drept titlu sintagme puternic contrastante, din alăturarea cărora spectatorul e invitat (dacă nu somat) să deducă o aprigă înfruntare a contrariilor exact ca-n formula „teză + antiteză = sinteză”. Înțeleasă scolastic (sau scolăreşte, ceea ce aici e totuna) această „dialectică” a dus la titluri ca Întunericul alb sau, acum, Bocet vesel — logica împingându-ne către Zăpada neagră (ba nu: asta a zis-o, autoironic. Bulgakov), către „iaurtul înflăcărat şi, de ce nu, către „mortul viu din lada goală de sub scara fără trepte”.
     Lărgind puțin aria observației, constatăm că ambele filme citate mai sus îşi plasează acțiunea în mediul rural — ca și cum acolo oamenii ar fi mai dispuşi să creadă în ceea ce Sartre numise, cândva. „Diavolul şi bunul Dumnezeu”... E, şi aceasta, o prejudecată — care ne perrnite, însă, o nouă constatare: filmele realizate la noi despre „viața la tară” (încă un titlu!) par, de-o vreme, concepute în momente de evidentă eclipsă a inspirației. Iată, ca să nu ne referim decât la producția ultimilor doi ani: s-au cheltuit în evocarea sectoarelor rustice ale existenței noastre cineaști ca George Cornea (cu Rămân cu tine), Ioan Cărmăzan (cu Ţapinarii), Andrei Blaler (cu Întunericul alb), Iosif Demian (cu Baloane de curcubeu), Al. G. Croitoru (cu Miezul fierbinte al pâinii).
     Constatarea se verifică şi în cazul acestui Bocet vesel, realizat de Mircea Moldovan după un scenariu pe care-l semnează împreună cu Sütö András: trecutul (artistic al) ambilor cineaşti oferind „antecedente” ce prevestesc şi explică în bună măsură — filmul de-acum... Astfel, Sütö András — constant interesat, din câte știm, în teatrul popular (atenția sa vizând, desigur, aria de expresie a limbii maghiare) — poate fi regăsit, ca scenarist, pe genericul a două filme al căror conflict izvora tot din elemente specifice mediului țărănesc: Castelanii şi Doi barbaţi pentru o moarte (din păcate, nici unul demn de vreo „antologie” cinematografică)... în ceea ce-l priveşte pe Mircea Moldovan, filmografia sa e şi mai grăitoare: primele lui cinci filme se petrec acolo unde s-a născut eternitatea (adică „la sat” precizare pentru cei ce nu ştiu versul lui Blaga), iar din acestea cinci, două sunt şi comedii (despre „toamna”, respectiv „iarna bobocilor”).
     Vom întâlni deci în Bocet vesel, şi teatru folcloric, şi „mediu țărănesc”, şi accente comice — filmul intenționând să fie o satiră de moravuri la adresa naivilor care mai cred în vorbele măsluite ale unor predicatori de ocazie (şi de interes).
Însăşi întâmplarea care declanşează drama — „scrântirea întru Domnul” a lui Fugedes, eroul principal — pare de sorginte folclorică, iar pe parcurs sunt inserate diverse apariții cu măşti, într-un „ritual” burlesc căruia numai cu o nesfârşită bunăvoință poți să-i atribui oarece semnificație. În descrierea oamenilor şi-a întâmplărilor, tuşa e groasa (rudimentară, chiar, în ciuda strădaniei actorilor), iar elementele de comedie bufă, de „obiceiuri tărăneşti” şi de „luptă împotriva misticismului” sunt alăturate forțat, fără găsirea acelui punct de superioară altitudine estetică şi morală către care converg „subansamblele” unei solide alcătuiri dramatice.
     Nu cunosc piesa lui Sütö András (piesă care a inspirat scenariul filmului), dar în ceea ce vedem pe ecran se simte sforțarea, construcția precară, lipsită de conflict, precum şi absența acelui simț al replicii fără de care asemenea întreprinderi nu-și justifică (şi nici nu-şi ating în sensul adevărat al cuvântului) existența. Filmul (vreau să zic: cinematograful) are această ciudată proprietate de a mări — prin ochiul necruțător al aparatului de filmat — defecțiunile de construcție, schematismul, intenția cusută cu ață albă... Și, dacă mă gândesc că nici celelalte două filme „trase” după scenarii de Sütö András n-au ieşit deloc grozave, mai că-mi vine să zic — fără supărare — că, probabil, scrisul cunoscutului dramaturg şi prozator nu se împacă cu specificul celei de a şaptea arte.
     În ceea ce-l priveşte pe Mircea Moldovan, singura observație pe care-mi permit să i-o aduc vizează inaderența sa structurală la asemenea subiecte: fapt ce-l scuză în măsura în care-l și acuză... Filmul pare lucrat cu lipsa de interes a celui grăbit să mai bifeze un punct din „planul tematatic” în care — pentru că „se poartă” — şi-a înscris şi un asemenea subiect...
     Se poartă, într-adevăr, asemenea subiecte — dar dintr-o necesitate: aşa cum iarna se poartă blănuri, iar vara cămăși din pânză topită. Bine înțeleasă, această necesitate trebuie să-și afle reflexul și în producția noastră cinematografică — cu o condiție filmele respective să nu rămână la nivelul intențiilor.
     Oricât de juste, de generoase, de ambițioase, numai bunele intenții nu fac un film.
 
P.S. O nota aparte — muzicii lui Tiberiu Olah, care învăluie filmul ca o armură sonoră ancorată în aducerea noastră aminte și după ce firavul cavaler dinlăuntru a pierit.

 
(Săptămâna, 17 februarie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bocet vesel, cronica de film, mircea moldovan, nicolae ulieriu

Opinii: