Titlul ales de Nicolae Mărgineanu spune multe despre conținutul filmului său, ca și motto-ul din Aleksandr Soljenițin. La fel ca și scriitorul rus care a șocat Occidentul cu mărturiile sale despre torturile aplicate disidenților comunismului din cartea sa „Arhipelagul Gulag", autoarea volumului omonim din care s-a inspirat scenariul, Nicole Valery Grossu și-a „făurit sufletul" în închisoare și binecuvântează rolul jucat de aceasta în existența sa. Regizorul alege din romanul autobiografic publicat la Paris, în 1976, acele episoade care duc la configurarea unui destin exemplar de femeie trecută prin pușcăriile în care „tânăra putere comunistă" îi înghesuia, la începuturile ei, pe adversarii fațiși, dar și pe cei potențiali. Ziaristă la cotidianul țărănist „Dreptatea", eroina face parte mai degrabă din a doua categorie și plătește, în principal, pentru vina de a-1 admira în continuare pe luliu Maniu. Pătrundem brusc în povestea ei, chiar în momentul când pășește în arest, e deposedată de șiragul de perle, poșetă și actele sale, devenind ocupanta celulei cu numărul 24 și subiectul unor anchete brutale și chinuitoare. Privim cum femeia frumoasă și elegantă decade fizic, sub ochii noștri, făcând cunoștință cu torturile „la modă", importate din marea Uniune Sovietică, dar suntem impresionați să vedem că ea rezistă umilințelor și îndemnului de a-i „vărsa" pe alții, reiterat obsedant de anchetatori. Încă de la început, Nicoleta Grossu își găsește cel mai temeinic suport moral: credința în Dumnezeu. Își zgârie pe pereții celulei psalmi care o ajută să nu-și piardă speranța. După ce va fi transferată de la închisoarea Malmaison la Mislea o altă femeie va găsi resurse pentru a rezista descoperind inscripția ei cu „Dumnezeu îi ajută pe cei nevinovați".
Destinul autoarei devenită personaj seamănă cu acela al unei alte admirabile femei care și-a povestit experiența trecerii prin pușcăriile comuniste, Lena Constante (în cartea „Evadarea tăcută"), pe care Thomas Ciulei a evocat-o in documentarul Nebunia capetelor. Ea a petrecut în acest oribil spațiu 12 ani, dar, ca și doamna Grossu, care a petrecut „numai" patru ani, a înțeles un lucru esențial: „Închisoarea îi face pe cei buni și mai buni, iar pe cei răi și mai răi". Este ceea ce ne comunică și filmul lui Nicolae Mărgineanu, mai ales în episoade eliptice unde eroina se confruntă cu prietenul care a trădat-o, sau asistă la excesul de zel al unor deținute care vor să se salveze pe ele însele pactizând cu torționarii. Răul nu ajunge însă să se înstăpânească asupra celulelor locuite de femei. Solidaritatea capătă uneori forme emoționante, ca în pasajul sărbătoririi Paștelui sau în acela al pachetului împărtit cu condamnatele politic.
Binecuvantată fii, închisoare este o peliculă generoasă cu portretul de femeie, lucru datorat scenariului, măiestriei operatorului (Doru Mitran), dar și (sau mai ales) interpretelor. Frumusețea nobilă a Mariei Ploae, care dă viață eroinei principale, e pe măsura sincerității mimicii și emoției sale. Dorina Lazăr găsește nuanțe inspirate jucând-o pe directoarea lagărului de la Canal, ferind-o de accente prea apăsat „demonice". În partituri de mai mică întindere, dar minuțios compuse, se remarcă Eugenia Maci, Victoria Cociaș, Ecaterina Nazare, Maria Rotaru, Eugenia Bosânceanu, lulia Lazăr. Mi-am amintit, privind onestul film prin care Nicolae Mărgineanu încearcă să zgâlțâie indiferența crescandă față de reconsiderarea acestei perioade, de o altă formidabilă femeie care a trecut prin închisorile comuniste pentru delict de opinie.
Ea îmi spunea: „Dacă n-ai fost închis măcar o dată pentru convingerile tale, nu-i cine știe ce de capul tău". Un lucru la care ar trebui sa medităm uneori.