A treia producţie românească în două serii a actualei stagiuni este acest fals film de spionaj, semnat de
Savel Stiopul. E un fals film de spionaj, fiindcă nu e prea greu de observat că regizorul a citit cu un ochi parodic scenariul lui Tudor Popescu. Prin asta nu vreau să spun că el s-a şi decis să facă o parodie. La o privire grăbită asupra filmului, maliţia cu care regizorul va fi lecturat prima dată paginile respectivului libret, acasă sau în birourile redacţiei de scenarii, nici nu răzbate pe ecran. Iluzia unui film de spionaj propriu-zis e menajată de regizor cu multă grijă. El a ilustrat secvenţele scenariului corect şi loial, fără a-şi permite să ia nimic peste picior. Personajele sunt exact acelea pe care scenaristul le-a imaginat şi interpretarea lor se înscrie perfect în linia „tipică” a rolurilor.
Florin Piersic susţine, cu farmec şi vervă, partitura ofiţerului de securitate, travestit în turist străin şi reuşeşte chiar să ne sugereze şansa unui serial de acelaşi gen, cu un căpitan de securitate dezinvolt, şarmeur, recordman sportiv, recitând din memorie Shakespeare şi prinzându-i pe toţi spionii, fără să uite să zâmbească şi să ne facă semne cu ochiul, din când în când. George Rafael,
Zephi Alşec şi, mai puţin,
Mircea Şeptilici şi Mihai Badiu compun, tot atât de tipic şi colorat, diferite roluri de spioni, cu toată seriozitatea, am zice, gata să intre în cadrele unui film plin de suspens şi de frisoane. Ceea ce nu se întâmplă însă deloc — şi de-abia de aici încolo se poate bănui parodia din film, pentru că nicio clipă regizorul nu le acordă personajelor creditul pe care ele, implicit, îl cer, refuzându-le orice moment de tensiune reală, recurgând la tratarea albă, neutră, a peripeţiilor legate de combustibilul de mare preţ după care fug spionii. RareIe momente în care regizorul se trădează mai direct sunt scenele în care apare Corina Chiriac, singură sau împreună cu Vasile Boghiţă. Cântăreaţa de bar — spioană şi spionul ucigaş care-i aduce mesaje, după ce a ieşit din mare şi s-a travestit în pirat — discută unde se nimereşte, cu vocea ridicată şi cu gesturi repezite, în văzul oricărui trecător, cântăreaţa vorbeşte în acelaşi fel cu mai-marele ei, prin postul de emisie-recepţie miniatural pe care-l ţine în masa de toaletă, intenţia parodică fiind subliniată şi de mizanscena, mişcarea şi unghiulaţia perfid stridente, ca şi de eclerajul crud, a giorno, al acestor cadre. Totuşi, asemenea momente se pierd în şirul celorlalte, încât unii vor fi chiar înclinaţi să ia stângăcia lor la propriu, ridicând nedumeriţi din umeri. Pentru că chiar atunci când iese la iveală, parodia din film e seacă, se vede că regizorul nu s-a încumetat s-o facă manifestă şi n-a cutezat să o poarte până la a-i valora virtuţile comice. În rest, discreţia autorului e absolută. El continuă ilustrarea naraţiunii, cuminte şi sârguincios, trecând chiar cu mult peste limita de timp a unui film de o serie, numai pentru a explica totul clar şi pe îndelete, ca să se înţeleagă bine ce au vrut spionii, cum au procedat ei ce au făcut ai noştri şi cum s-a terminat totul cu bine. Pentru că Savel Stiopul e un regizor de certă profesionalitate, el agrementează însă acest ilustrativism cu o broderie vivace, de incontestabil efect spectacular, folosind cu brio cursele de automobile, salturile de la etajul IV, numerele de music-hall, cântate şi dansate şi mereu reluate, bătăile calificate, apariţiile exotice şi alte tentaţii, fiind secondat în această operaţie de alţi doi profesionişti bine cunoscuţi prin calităţile lor: operatorul
lon Anton şi compozitorul
H. Maiorovici, Chiar dacă primul e handicapat de calitatea mai puţin decât modestă a peliculei, iar al doilea excelează mai ales în muzica de fond, totdeauna inspirată şi funcţională, şi mai puţin în cântecele de bar.
