Atenţie, se filmează Restul e tăcere

     Puţini regizori se bucură de un pu­blic într-atât de entuziast şi decis să renunţe la orice fel de prejudecăţi, gata să rupă conventiile unui spaţiu şi să aplaude în faţa unui ecran de pânză când curg genericele. Printre rândurile respective de spectatori care încă aplaudau şi la a treia vizioare mărturisesc că mă aflam şi eu, acum câţiva ani.
     Nae Caranfil, regizorul care a reuşit să adune cinefili în săli fără probleme chiar în vremurile de tris­tă amintire pentru cinematografie, se află în preproductie cu "copilul său de sufiet", un scenariu câştigător la festivaluri din Paris şi Los Angeles, a cărui ecranizare era “în cărţi" deja de mai mult de 10 ani. Un proiect cât se poate de ambiţios, având în vedere costurile şi, evi­dent, marile mobilizări de forţe scenografice şi organizatorice pe care le-a presupus. Pentru că poves­tea este una cât se poate de specială şi aproape creatorului său.
     Restul e tăcere, un film al cărui titlu citează ultima replică a lui Hamlet, nu trădează nicio clipă pre­dilecţia pentru comedie, burlesc şi baroc dramaturgic a autorului, dar vorbeşte în acelaşi timp despre moarte, despre pasiunea pro­tagoniştilor săi şi înverşunarea lor aproape patologică şi despre nevoia umană de a înşela trecerea timpului printr-un mediu artificial şi drag — cinematograful. Este povestea primului film de lungmetraj româ­nesc, Războiul de independenţă, povestea unui tânăr cineast ambiţios, răsfăţat şi într-atât de plin de ideal şi aroganţă încât speră să intre în istorie prin războiul său per­sonal dintre artă şi finanţare.
     Povestea lui Grig şi a lui Leon, artistul şi producătorul care se luptă, trăiesc, se urăsc, încearcă până la prăbuşire să inventeze o formă nouă în anticamera concubinajului dintre Artă şi Bani. Şi ca treaptă absolut necesară, apariţia Femeii. Femeia misterioasă, inconstantă, de neînlăturat.
     Un alt personaj esenţial al filmu­lui şi, evident, al filmului din film, este scenografia. Transformarea unui Bucureşti post-modern în bizarul oraş din 1911, transformarea costumelor, feţelor, atmosferei, ne­voia de autenticitate a unui proiect grandios care "consumă", se pare, cea mai mare finanţare acordată vreunei încercări de acest fel. Aici intră în scenă Doina Levintza, sem­nând costumele şi Călin Papură, o­mul care a re-creat o lume după do­uă luni şi jumătate de documentare intensă. Anecdotă: cel mai greu lu­cru de adus în cadru a fost, evi­dent, maşinile de epocă. O Miner­va, maşina condusă de Leon, pro­ducătorul, a trebuit să fie reconstru­ită de la zero sau, de fapt, de la un şasiu, pentru că niciun astfel de automobil nu mai există in stare de funcţionare in zilele noastre. În faţa aparatului de filmat, condus de Ma­rius Panduru, se va desfăşura o dis­tribuţie pe măsură. Marius Florea Vizante şi "antagonistul” Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta, Sandu Gru­ia, Vali Popescu, Florin Zamfirescu, Silviu Biriş. Şi, la final, cuvintele lui Nae Caranfil care sperăm să vă sporească nerăbdarea: "acest film se vrea o frescă despre un timp şi un spaţiu în care ofensiva Occidentului se luptă cu moştenirea Orientului, în timp ce românii se îmbată con­ştiincios, muind mititeii în şampa­nie. Între prăbuşirea unor imperii şi naşterea altora, visele devin reali­tate într-un Bucureşti de legendă, unde oamenii dorm pe mese şi mănâncă în pat..."