Arad-München, dus-întors: „La drum cu tata” – cronică de film

     Mi-a plăcut mult Apele tac, scurtmetrajul cu care Anca Miruna Lăzărescu a circulat în festivaluri și a cucerit numeroase premii (75 după unele surse). Era simplu, adevărat, convingător. Am așteptat cu interes debutul tinerei scenariste și regizoare în lungmetraj. A venit cu filmul La drum cu tata. Legătura dintre cele două este una tematică: fuga românilor în occident pe timpul lui Ceaușescu. O preocupare cu rădăcini în propria biografie a cineastei – tatăl ei a trecut printr-o asemenea experiență. Ea însăși trăiește în Germania unde s-a strămutat împreună cu familia imediat după 1989, la vârsta de 11 ani.
     La drum cu tata este un film politic împachetat într-un road movie și agrementat cu o dramă de familie.
     Destinele personajelor sunt marcate politic: tatăl, William Reinholtz, a crezut și a militat în tinerețe pentru socialismul care l-a dezamăgit profund; mama a murit în 1954 călcată de mașina unui ofițer rus beat și a lăsat în urmă doi copii mici; băiatul cel mare, doctorul Mihai Reinholtz, este colaborator al Securității care, în schimb, l-a scutit de stagiul de trei ani la țară „așa cum cere Partidul”; fiul cel mic, Emil Reinholtz, încă licean în prag de bacalaureat, are pulsiuni revoluționare și scrie pe zidurile caselor lozinci antiregim („La pensie cu staliniștii / Dubcek eliberează-ne”), riscând să fie arestat. Contextul e și el politic: ne aflăm în august 1968, în plină primăvară pragheză.
     Drumul cu mașina de la Arad la Munchen funcționează din punct de vedere dramaturgic prin câteva jaloane și ele politice: scurte discuții între cei trei eroi despre colaboraționism (atât tatăl cât și mezinul erau la curent cu statutul lui Mihai și izbucnesc abia acum) și dezamăgire (tatăl bolnav refuză să se opereze pentru că s-a săturat de viață și chiar a încercat să se sinucidă de Crăciun, în podul casei); întâlnirea cu tancurile sovietice care se îndreptau spre Cehoslovacia; reținerea turiștilor de diverse naționalități în mica tabără improvizată pe teritoriul RDG; punctul terminus al călătoriei în casa tinerilor  “revoluționari” RFG-iști, copii de bani gata, dar cu creierele încinse de marxism. În rest călătoria apare pe ecran prin lungi (și cam plicticoase) cadre de urmărire a automobilului strâbătând peisajul și prin montaje de fotografii alb/negru.
     Filonul politic este întărit și cu ajutorul unor imagini document cu Dubcek și cu Ceaușescu, primul în televizor, cel de al doilea în balconul de la Comitetul Central, ținând celebrul discurs pe care mulți l-au aplaudat ca o dovadă a poziției sale “dizidente”.
     Autenticitatea întâmplărilor care au stat la baza ficțiunii este confirmată de insertul final în care filmul e dedicat tatălui regizoarei. Din experiența acestuia și probabil din propria sa experiență a vieții în străinătate, La drum cu tata se alege cu câteva concluzii. Cum ar fi omniprezența delațiunii - în România, RDG sau RGF invitațiile la turnătorie făcute de autorități și plătite sub o formă sau alta sunt comparabile (iar Mihai este victima lor sigură, de parcă turnătoria i-ar fi fost predestinată și înscrisă pe frunte). Sau utopia rizibilă a elanurilor socialiste, manifestată fie în jocurile copiilor arădeni, fie în acțiunile tinerilor west-germani din înalta societate.
     Anca Miruna Lăzărescu s-a descurcat mai puțin bine decât mă așteptam în gestionarea acestui nod de genuri cinematografice. Stângăcia cu care sunt puse în pagină întâmplări potențial dramatice, ridicolul unor situații presupus tensionate (vezi revolta tatălui împotriva tancurilor sovietice), banalitatea unor detalii cu intenție de simbol (de la afișul cu Ceaușescu ce cade ca o ghilotină deasupra capului lui Mihai și până la bustul lui Lenin atârnat de lanțul de la closet), previzibilitatea momentului culminant (prăbușirea tatălui după euforia dansului în ritm de Kalinka), nefericita inspirație de a apela la rezolvări total incongruente cu restul filmului (vezi apariția mamei moarte pentru a-și recupera soțul muribund), la care se adaugă prestațiile actoricești modeste, sunt tot atâtea slăbiciuni ale unui film cu premise promițătoare.
     Și ca să încheiem pe linia unor aserțiuni la modă, chiar dacă debile, de tipul „iarna nu-i ca vara” sau „noaptea nu-i ca ziua”, nici lungmetrajul nu-i ca scurtmetrajul.