Când cronicarul vine şi spune despre un film lucruri ştiute de toată lumea, inclusiv de autori, el îşi asumă o cantitate industrială de „sentiment al zădărniciei”. În acest sens,
Sania albastră (regia:
Ioan Cărmăzan, scenariul:
Fănuş Neagu) e unul dintre acele filme despre care, într-adevăr, n-ai ce să mai spui. „Asta este”.
Obiectiv vorbind, înţelegi că e vorba de o fată pe care o cheamă Adriana şi e studentă la A.S.E., care, în timpul unei scurte vacanţe la munte se hotărăşte să nu-l mai iubească pe Cornel Frînculescu, vajnic antrenor de ski, ci pe Adrian zis Bogdan, student la Politehnică. Subiectiv vorbind, întrevezi o lume de poveste, pe un tărâm prin care trece trenuleţul fericirii, o lume în care delictul maxim e să sustragi un ananas de la o masă festivă, ca să-ţi fericeşti cu el aleasa inimii... Uneori, ca un fulger în plină iarnă, scapără condeiul de aur „fănuşist”: „Când eram salcie şi trandafir, ţie-ţi plezneau ochii după alte stele”... Atunci, într-o frântură de secundă, ai nostalgia unui film care să trăiască acea opulenţă metaforică, să respire liber acea „nebunie”, acea stare de har dezlănţuit...*
Un joc al dragostei şi-al întâmplării lucrat de regizor pe linia unui „evazionism” montan artificial şi preţios cu oarecari virtuţi deconectante; un film „feeric”, cu zăpadă, curăţenie, lux, tineri şi cântece. Într-un spirit de capriciu, în sensul muzical al termenului (ne-lipsit de intenţii textualiste), imaginea se joacă cu imaginea — personajele apar cu predilecţie dublate sau triplate în oglinzi, sau oglindite cu capul în jos în apa piscinei, sau sub duş, fie cu un măr, fie cu o ţigară, sau filmate în plongée, ca nişte pioni pe o tablă de joc...
Fata frumoasă şi tristă şi băiatul caraghios şi vesel din poveste sunt „întruchipaţi” de doi interpreţi decorativi şi plini de zel, de cele mai multe ori practicând un joc de suprafaţă, lăsând o impresie de suficienţă narcisistă (oricât de pleonastic sună).
Libertatea de mişcare a unui asemenea film prin definiţie „aerian”, „nerealist”, „trăznit”, mizând pe o reţea de sugestii — e incomodată de o revărsare muzicală de o banalitate superconfortabilă, o suită de cântece care par să ambiţioneze să umple un gol, dar nu fac decât să-l amplifice. Aproape tot ce ar fi putut însemna subtilitate la nivelul poveştii e contracarat de diverse texte ale cântecelor. De pildă: „Sania albastră este chiar iubirea noastră!” — de acord, deşi înţelegeam oricum, despre asta fiind vorba „în propoziţie”; „ea ne-ntoarce şi ne duce şi ne pune la răscruce”. Fie. Dar când auzi: „De va fi să se stingă şi cel din urmă om, aş vrea să rămână doi îndrăgostiţi ca noi”, care, dacă se poate, să dispară şi ei „amândoi deodată”, nu mai prea poţi fi de acord şi te întrebi de unde şi până unde un asemenea elan „escatologic”?
Caracterul de „capriciu” — oricât de timid — al filmului — e subminat de cântecele plantate la tot pasul, o umplutură indigestă care trece, treptat, pe primul plan, odată cu senzaţia că nu ele, cântecele, au fost făcute pentru film, ci invers, filmul a fost făcut ca să ilustreze cântecele, în buna tradiţie televizistică a varietăţilor.
* După Revoluţie, Ioan Cărmazan avea să realizeze, cu mai multă aplicaţie şi cu mai mult succes, un nou film „după Fănuş Neagu”:
Casa din vis.