La nu mai puţin de trei dintre spectacolele de gală ce au sărbătorit 20 de ani de film românesc am întâInit unul şi acelaşi nume: Angela Chiuaru. Constant cap de afiş în perioada de pionierat a cinematografiei noastre, în ultimii ani acest nume a fost — uitarea este omenească, dar totuşi... — din ce în ce mai rar pomenit. Între timp, acest nume a devenit, dintr-o studentă ce-şi începea viaţa şi cariera cu dreptul, o actriţă consacrată. Numeroase roluri de prestigiu i-au împlinit maturitatea artistică. «Micii burghezi» şi «Patriotica română», urmate, printre altele, de «Zboară cocorii», «8 femei», «Peer Gynt», sunt doar câteva din titlurile ce atestă marea disponibilitate a actriţei de teatru Angela Chiuaru. Cât despre actriţa de film, cele 6 titluri ale filmografiei sale vorbesc singure despre treptele unei afirmări.
A debutat odată cu cinematografia socialistă, în Răsună valea. Era încă studentă şi avea vârsta Irinei, eroina pe care-o interpreta. «Ca orice personaj neapărat pozitiv — îşi aminteşte ea — era un personaj oarecum simplist, cam schematic în vehemenţa şi entuziasmul său. Totuşi, simţeam că el trebuie să aibă neapărat umanitate, viaţă, şi, cum pe vremea aceea nu se ştia încă prea bine ce înseamnă să
construieşti un personaj de film, am încercat să mă joc pe mine însămi». A urmat apoi Maria Popescu din
Directorul nostru, o partitură plină de ironie, cu replică scurtă, de factură modernă. Având şansa de a lucra sub bagheta regizorală a fostului ei profesor,
Jean Georgescu, deşi într-un gen cu totul nou, ea a realizat un adevărat succes de presă şi de public, întrunind unanime aprecieri. După mai puţin de trei ani, norocul — vorbă goală îl sfidează unii, dar niciodată aceştia nu sunt actorii — i-a surâs din nou: a primit, în
Viaţa nu iartă,
rolul mamei, care va rămâne până astăzi rolul ei preferat. Este un rol de compoziţie, dramatic şi dificil, pentru că are text puţin şi pretinde o măiestrită dozare a expresivităţii, fără a oferi sprijinul replicii. «În teatru jucam pe atunci diferite cochete — povesteşte cu sinceritate şi cu nedisimulată ironie Angela Chiuaru. Eram considerată o «frumoasă» şi eram pur şi simplu «exploatată fizic». Eram luată în seamă ca prezenţă, nu ca actriţă. 
Nici nu îndrăzneam să visez la o compoziţie, necum la una ca această mamă atât de zbuciumată, întruchipare a eternului feminin de sacrificiu. Satisfacţiile însă au fost pe măsura dificultăţilor». Au urmat după aceea alte două roluri de compoziţie: dublul rol de «aparent ţărancă, de fapt spioană» din
Secretul cifrului, şi cel de demimondenă la vârsta critică, din
Poveste sentimentală, personaj pe care l-a conturat cu forţă, relief şi culoare, depăşind mizele iniţiale ale autorilor. În
Celebrul 702 însă, după cum spune ea însăşi,«pericolul ce m-a păscut mereu în teatru, cel al cochetelor, m-a ajuns din urmă şi în film». Ceea ce n-a împiedicat-o să-şi lucreze partitura cu elegantă migală şi cu nescontată vervă.
Toată această listă de titluri precum şi amplitudinea de tipologii realizate, sunt fireşti într-o carieră de strălucire. Ceea ce este mai puţin firesc şi mult mai rar înâlnit însă este activitatea de om de litere a Angelei Chiuaru. De ani de zile, ea publică versuri în numeroase reviste de prestigiu; a obţinut un premiu de poezie al Consiliului naţional al femeilor şi, de curând, a terminat prima sa piesă de teatru intitulată «Sora Luceafărului». lar ceea ce este de-a dreptul rarissim şi de invidiat la o personalitate artistică atât de multilaterală — Angela Chiuaru susţine şi o rubrică permanentă în «Urzica», deci a avut şi are umor.
