Am ales libertatea este prima coproducție româno-elvețiană, un documentar de 50 de minute pe o temă de mare actualitate: emigrația. Producătorul Cornelius Koch este un cunoscut combatant elvețian (de origine română) în acest domeniu. Regizorul
Copel Moscu este un experimentat realizator român de filme documentare.
Ce și-au propus cei doi? (Pentru că la urma urmei lor le aparține inițiativa și meritul de a fi realizat acest film). Să redea cu maximă obiectivitate situația, intervievând persoane și personalități aflate de ambele părți ale baricadei. Să pătrundă cu aparatul de filmat în lagărele de tranzit pentru a surprinde o realitate dureroasă și, pentru unii, chiar incomodă. Să ajute pe cât posibil la înțelegerea reciprocă a unor oameni aflați pe poziții greu conciliabile. Pentru că filmul nu încearcă cu nici un chip să dea soluții (ar fi fost absurd să o facă), ba mai mult își permite să încheie într-o notă pesimistă cu imaginea unei uriașe autostrade suspendate ale cărei lucrări au fost sistate rămânând o punte rutieră frântă, inaccesibilă, abandonată. Splendidă metaforă pentru imposibilitatea comunicării între Europa bogaților și Europa săracilor, între cei pentru care magazinele gemând de marfă, străzile luminate a giorno, confortul, nu mai sunt un miracol și cei pentru care toate aceste lucruri de neatins în țara lor funcționează ca un magnet irezistibil; între cei care nu pot înțelege unde se ajunge din cauza lipsurilor și ce înseamnă să fii permanent urmărit de securitate (așa cum afirmă un emigrant) și cei care nu mai pot suporta această situație, vor să fie în sfârșit liberi și declară liniștiți „Mai bine mort decât să mă întorc înapoi”. Nici unii nici alții nu pot fi contraziși în demersul lor. Nici cei 150.000 de tineri români care au părăsit infernul socialist (cifra este avansată de Regele Mihai prezent și el în film), abandonând totul, riscând totul, nici cei dintr-o țară ca Elveția care se trezesc că 17% din populație este de origine străină (așa cum declară o oficialitate elvețiană). Unii acționează în numele democrației care teoretic le dă dreptul să circule și să viețuiască oriunde în lume. Ceilalți – în numele unui elementar instinct de conservare și o fac ferm, cu politețe și cu sârmă ghimpată în jurul lagărelor, cu refuzul dreptului la muncă („Am ajuns să cerșim munca. Asta e cea mai mare rușine”) și la ședere îndelungată. Dacă la nivel individual se mai găsește câte o soluție (un bărbat dispus să se însoare cu o emigrantă nu tocmai tânără, nu tocmai frumoasă și cu un băiat de 18 ani) la nivel social sentimentalismele nu-și au locul. Chiar și atunci când se înțelege că mobilul emigrației nu este decât disperarea. Dar, așa cum spune un proverb românesc, cămașa e întotdeauna mai aproape decât haina.
Construit cu o mare sobrietate, filmul nu-și permite multe figuri de stil. Una însă merită salvată – leitmotivul tunelelor. El se vrea un apel la o realitate. În țara cu cele mai multe tunele, construirea lor s-a făcut în principal cu muncitori străini care adesea au murit acolo. Dar și o expresie vizuală pentru drumul lung, greu și fără soare al emigrantului în lumea occidentală.