Astăzi, când calibrul unui regizor ține — oarecum artificial ― de numărul filmelor de (cât mai) lung metraj pe care le-a semnat în cariera sa, Moscu Copel înseamnă o fericită și deosebit de interesantă excepție. Curtat sau îndemnat, ispitit ori somat să-și încerce forțele și norocul în domeniul ficțiunii, el alege libertatea... de a realiza în continuare documentare. Unul după altul, acestea par a fi la începutul lor o joacă (trăsnaie, găselniță, încercare), sfârșind întotdeauna prin a ajunge veritabile evenimente, așa cum au fost ― și au rămas ― Seraliștii, Căutătorii de aur, Pe malul Ozanei, Va veni o zi.
Spre onoarea sa, regizorul nu a fost în situația de a-și schimba după 1989. nici preocupările tematice și nici conținutul ideatic al operei sale. El abordează la fel de lucid realitatea, armonizând penetrația observației cu umorul și chiar cu o foarte personală nuanță de tandrețe. Ceea ce își modifică Moscu Copel odată cu acest film este maniera sa de exprimare a ceea ce vede și simte. Aluziile subtile și metaforele rafinate, dar intens semnificante, sunt înlocuite de o tratare directă, de maximă incisivitate a problematicii. Analizând fără prejudecăți sau menajamente soarta emigranților români împrăștiați astăzi, într-o disperare economică sau morală prin Europa, demersul său dobândește relevanță prin stăpânirea sigură a mijloacelor moderne de cine−investigație, constând în îmbinarea suplă, expresivă a reportajului cu interviul. Rezultatul: 50 de minute de film spun aproape totul despre destinul deloc de invidiat al dezamăgiților, înșelaților sau aventurierilor care au pornit să-și caute mai puțin identitatea și mai mult norocul, acolo unde tot mai mulți localnici se arată tot mai puțin dispuși a-i accepta.
Văzând acest metraj mediu de o remarcabilă obiectivitate într-o proiecție comună cu filmul accentuat subiectiv al colegului său de generație, Laurențiu Damian, relația complementară dintre ele apare pregnantă. Hăituiți în mod tragic la ei acasă, pe drumul câinilor, prea mulți români au ajuns să colinde jalnic, într-o bizară și inutilă libertate, pe drumurile străinilor. Umilința este deplină, iar lipsa de sens și de speranță — certă.
Alegeți, vă rugăm!...
