REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Istoria, ca ucenicie : “Aferim”  - cronică de film


      Preț de câteva secunde din primele cadre doar auzim vorbele, nu-l vedem pe cel care le rostește. Peisajul cenușiu, numai piatră sfărâmată de vreme și praf, cu trei ciulini în prim-plan, se pregătește să-l primească pe călătorul plecat de acasă și care își face intrarea târând după el o poveste despre nenorocirile aduse de ciumă. Câmpul Dudeștilor gemea atunci de leșuri. Nu va fi singura dată când în filmul lui Radu Jude replica răsună de dincolo de imagine sau, din contra, rămâne ca un ecou puțin întârziat, după ce omul iese din cadru. Ca și cum nimic nu trebuie uitat, mai ales cuvintele, cele care închid în ele viață trăită, altfel spus istorie. Într-o Valahie postfanariotă a anului 1835, însoțindu-și tatăl într-o misie de prindere a unui țigan rob, necoptul dorobanț Ioniță (Mihai Comănoiu) ia aminte la tot ceea ce vede, dar și la ceea ce glăsuiește părintele său, zapciul Costandin (Teodor Corban). Gureș, nevoie mare, firoscos ca tot omul care nu a trăit degeaba, știind când să fie supus, când să poruncească altora, hâtru, mereu cu un proverb sau o cimilitură la dispoziție, deschide ochii fiului său la fiecare întâmplare ce le iese în cale. Călătoria lor, motiv care acoperă întreaga suprafață narativă a filmului Aferim!, este astfel, dincolo de o posibilă schemă westernistă (revendicată, de altfel, de către autor, iubitor al planurilor tip Monument Valley din creațiile lui John Ford) este, spuneam, un traseu al deslușirii istoriei de către un tânăr în pragul formării, al uceniciei, lecțiile putând fi, uneori, cumplite. Circulația învățăturii de la tată la fiu nu este nouă în filmografia lui Radu Jude. La scara lui, scurtmetrajul Lampa cu căciulă (scris de Florin Lăzărescu, coscenarist al lui Aferim!), nu era altceva. Prin amploarea și întunericul experiențelor la care ia parte, progenitura de acum, în ciuda aparentei nevolnicii, pare să bage câte ceva la cap, să priceapă cum se rânduiesc lucrurile acestei lumi. Zi de vară până-n seară a învățat cât alții în șapte, istoria fiind aici mai tare decât basmele. Cuvântul cel mai des rostit în dreapta și în stânga, aruncat deopotrivă de tatăl Costandin sau de un popă, este cioară, trimitere la condiția de țigan, rob pe moșii. Toată lumea știe despre cine este vorba la auzul întrebării  „Nu ați văzut o cioară care a fugit”... Lecțiile indirecte, presupus a fi desprinse din ceea ce face și zice părintele său, sunt modulate în funcție de rangul celor întâlniți sau de interese. Unei femei amărâte, plecate cu moșul beteag, să pupe icoana Fecioarei, Costandin îi recomandă în doi peri „zamă de clopot”. Alteia îi urează „să mai trăiască trei zile, cu cea de alaltăieri”. Un preot rămas cu căruța în drum, văzut de departe și prezentat ca „p... mă-sii, un popă în rochie”, este abordat cu prefăcută cuvioșenie: „Putem să vă ajutăm ca buni samariteni ce suntem”? Ba apelează și la înalte autorități, „Noi facem ce zice Eclesiastul”, ceea ce nu-l împiedică să consimtă și să ațâțe recitalul rasist și antisemit al popii (Alexandru Bindea), deslănțuit în invective noroioase la adresa „ciorilor dracului”, (cu toată originea lor egipteană), și a unor fantasmagorice teorii despre jidanii ”care bea sânge de creștin”. Radu Jude își ritmează filmul prin alternanțe zi - noapte, (săgeți de lumină printre arbori – întuneric pâclos), peisaj pustiu – înjghebări umane mizerabile (director de fotografie -  Marius Panduru; montajul - Cătălin Cristuțiu), dar și prin astfel de libertăți acordate unor personaje de a ocupa scena, fragmente care privilegiază individul, urmate de secvențe în care se dă iama în mulțime, în lumea bordeielor cu ființe în zdrențe, alungate ca potârnichiile. Fugarul căutat, Carfin (Cuzin Toma) va fi scos din ascunzătoare ca un animal, într-o astfel de încăierare (și numai el, ci și un pui de rob), dar odată aburcat de-a cumezișul pe calul zapciului, chiar și așa, cu capul atârnând, va fi lăsat să-și spună povestea: cum a fost îmboldit de necuratu’ să-și facă de lucru cu nevasta boierului, necuratu’ fiind, de fapt, chiar ea, femeia cam nesătulă. Tocmai el, țigan umblat cu boierii pe la Paris, Lipsca, prin” lumea asta mare și frumoasă”. Vorbește buruienos, simțind apetitul zapciului pentru vorba verde, slobodă („las că și cucoana a mai avut și cu văru’ său încârligare de sânge”). Costandin știe multe, a văzut multe „(mi-am trăit traiul, Ioniță”), de aceea are răspunsurile la îndemână, ori de câte ori fiul scoate câte un „Ce-i asta, taicule”? Numai că străbaterea drumului spre casă începe să cunoască un crescendo dramatic, căruia zapciul îi face tot mai greu față. Vinderea țiganilor robi la târg pare o descindere într-una dintre bolgiile infernului, în ciuda accesoriilor de bâlci (scrânciob, Vasilache și Marioara etc). Deznădejdea micului țigan, atât de cuviincios strigată, repetată,  ”Cumpărați-mă cinstiți boieri, sunt rob harnic și cinstit”, bate toate zgomotele. Cu o astfel de secvență, în care răsuflarea oamenilor, a vitelor, a naturii nepăsătoare se amestecă în devălmășie într-un abur pe care îl simți fizic, autorii ies din ficțiune sau, mai exact, o închină pe aceasta din urmă istoriei, ca pe un document-ofrandă. În curgerea narațiunii, ea este și punctul de inflexiune al unei neașteptate treziri a fiului Ioniță. Dădăceala și bonoma viclenie paternă nu l-au împiedicat să vadă în cei doi robi niște suflete: „Nu putem  să-l lăsăm să plece, taicule, că nu e vinovat”?, cere el îndurare pentru Carfin. Neputincios, depășit, taicu nu mai poate manevra decât câteva ziceri apoase despre viața asta care este așa cum este, despre regulile în ceea ce se dovedește a fi ”bună țară, rea tocmeală” și, prevăzător, avansează un autoportret avantajos în ochii copilului: „Nu am fost câinos, ca zapciu. Mereu am fost drept. E plină lumea de oameni necinstiți, Ioniță”. Tot ceea ce îi mai rămâne la fundul desăgii sale cu înțelepciuni de ocazie ar fi făgăduința de a interveni pe lângă” boierul cu suflet de matostat” (plecăciunea, înainte de orice) să nu-l pedepsească prea aspru: ”Dacă vrea să-i facă ceva, nu-l las”. Tihnita pregătire a ritualului punitiv nu anunță, însă, nimic bun. Filmul începea cu o evocare a ciumaților și se va termina cu o barbară jugănire a robului păcătos. Totul fără grabă, cu o întârziere în turnul de pedeapsă al soaței necredincioase (Mihaela Sîrbu), din care se coboară în salonul stăpânului Cândescu (Alexandru Dabija, un boier pentru eternitate) care își acordă sieși răgazul unei narghilele, al cinismului prefăcutelor ascultări, pentru a izbucni: „Aspide veninoase. Și curcile râd de mine”. Spațiul se lărgește, la porunca boierului toată lumea coboară în curte, nimeni nu trebuie să piardă spectacolul al cărui maestru de ceremonii este însuși boierul, grijuliu cu ținuta sa, ca un actor la intrarea în marea scenă (i se aduce de grabă ișlicul cât roata carului. Costume – Dana Păpăruz). Înfrânt, tatăl nu mai are decât un sfat, spre binele viitor al fiului, nu știm cât de folositor: „Fii om, nu carne cu ochi...Trăim și noi cum putem, nu cum vrem”. Cu capul plecat, mut, băiatul ia drumul casei. Aproape că nu-l mai vedem ca pe un membru al unui cuplu tată-fiu, ci ca pe biet un tânăr însingurat, prea devreme călcat în picioare, la o primă întâlnire cu istoria. Promisiunea părintelui său, „Poate o să fie mai bine, și o să ne odihnim și noi” nu-l mai privește. Dacă până acum spectatorul s-a mai amuzat, din când în când, la auzul vorbelor hâtre ale zapciului, de data aceasta neașteptatul ecou livresc, cehovian, al frazei („O să ne odihnim și noi”), o mică zgândărire postmodernistă trecută cu vederea, nici măcar nu are puterea de a descumpăni. Pustiul din jur înghite cuvintele, oricare ar fi ele, nemailăsându-le să dea de lucru minții, inimii.
 
 
 
 
 
 
 
 

Cuvinte cheie: aferim, cronica de film, cronica de film aferim, magda mihailescu, radu jude

Opinii: