Este riscant să judeci un regizor după un singur film, însă
Eu când vreau să fluier, fluier m-a convins că pe
Florin Şerban îl aşteaptă o carieră cinematografică de excepţie.
S-a scris deja foarte mult despre acest lungmetraj de debut, însă cam puţin, la un nivel analitic, despre propunerea sa cinematografică şi prea mult, la un nivel anecdotic, despre detaliile pitoreşti ale producţiei. În opinia mea,
Eu când vreau să fluier... este un film despre închisorile pentru tineri din România cam în aceeaşi măsură în care
Moartea domnului Lăzărescu era un film despre sistemul sanitar autohton. Desigur, regizorul Florin Şerban (care semnează şi scenariul, alături de
Cătălin Mitulescu) s-a documentat foarte bine, în penitenciare, înainte de a face filmul (şi asta se vede cu prisosinţă), la fel cum o făcuse înainte şi
Cristi Puiu, în spitale. Totuşi, cred că pe amândoi i-a interesat, mai mult decât critica socială, să-i înţeleagă şi să-i prezinte onest pe oamenii care trăiesc - captivi de voie sau de nevoie - în asemenea spaţii închise, guvernate de legi proprii.
Cele trei conflicte
Există mai multe nivele narative în film, însă accentul cade pe relaţiile de familie. Iar acest lucru devine evident după primele câteva minute, atunci când adolescentul Silviu (George Piştereanu) se dichiseşte - atât cât i-o permit condiţiile din închisoare - pentru a-l întâlni, la vorbitor, pe fratele său mai mic, Marius (Marian Bratu). Pe parcursul scurtei lor discuţii, Silviu este mai întâi încântat (îşi iubeşte frăţiorul), dar la aflarea veştilor devine perplex (mama lor s-a întors) şi, apoi, înfuriat (ea vrea să-l ia pe Marius în Italia), chiar dacă îşi ascunde sentimentele în faţa celui pentru care rămâne un model. Acesta se va dovedi ulterior conflictul principal al filmului, determinând comportamentul violent al protagonistului din partea a doua. Un moment crucial este şi întâlnirea cu mama (
Clara Vodă) de la jumătatea filmului - o secvenţă excelent gradată, din care aflăm tot ce mai era nevoie să aflăm despre această familie destrămată. Tot ce mai era nevoie să aflăm pentru a empatiza cu protagonistul, căci Florin Şerban elimină cu bună ştiinţă informaţiile irelevante în contextul filmului (de pildă, tatăl din spital).
Atunci când Silviu o cunoaşte pe studenta Ana (
Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar, acestei intrigi i se adaugă una secundară (povestea de dragoste imposibilă dintre cei doi). Prima întâlnire a celor doi este un alt moment emoţionant al filmului, în care Silviu ne apare ca un copil maturizat prea devreme.
Relaţiile protagonistului cu ceilalţi deţinuţi (prietenia cu Ursu, duşmănia lui Soare etc.), şi ele anticipate încă din primele cadre, ocupă, în construcţia subtilă a filmului, de-abia al treilea nivel. Aici, deşi pierde respectul "colegilor" după ce este umilit în faţa tuturor de către Soare (Mihai Svorişteanu), Silviu îl recâştigă la final, cu riscul rămânerii în închisoare.
Aceste trei conflicte sunt convingătoare şi pentru că actorii, profesionişti sau nu, sunt foarte bine aleşi (singura excepţie:
Mihai Constantin, care, în rolul directorului de penitenciar, pare dintr-un alt film), iar regizorul a ştiut cum să lucreze cu fiecare pentru a-şi interpreta personajele. Reuşita lui Florin Şerban, din acest punct de vedere, mi se pare comparabilă cu cea a lui Laurent Cantet din
Entre les murs.
Cineastul român dovedeşte foarte mult curaj pentru un debutant. Există, de-a lungul filmului, câteva secvenţe destul de lungi în care nu se întâmplă nimic spectaculos. Aşa sunt acelea în care Silviu caută un loc din care să poată vedea cu cine pleacă Marius sau în care să poată vorbi la telefon fără a atrage atenţia. În asemenea momente, deşi regizorul riscă să piardă atenţia spectatorilor, mai mult le stârneşte interesul.
O altă dovadă de curaj este secvenţa nocturnă de la mijlocul filmului, în care Silviu şi Ursu (Chilibar Papan) aleargă chiuind printre nişte cearşafuri albe. În acest scurt moment magic, care nu se leagă de nimic din film, se ascunde, cred, ceea ce regizorul a dorit să ne transmită.
Foarte matur şi sigur pe sine, Florin Şerban îşi respectă atât personajele, cărora se străduieşte să le scoată la iveală adevărul, cât şi spectatorii, cărora nu le fură ochii cu efecte şi trucuri, mulţumindu-se să le stimuleze imaginaţia şi meditaţia. După gustul meu,
Eu când vreau să fluier, fluier este - alături de
Marfa şi banii de Cristi Puiu,
A fost sau n-a fost? de
Corneliu Porumboiu,
California Dreamin (nesfârşit) de
Cristian Nemescu şi
Cea mai fericită fată din lume de
Radu Jude - unul dintre cele mai importante debuturi ale ultimului deceniu de cinema românesc.
