Matematică în întuneric : “Q.E.D.” - cronică de film

     Pentru criticii literari, cel de al doilea roman al unui scriitor este proba de foc a accederii cu capul sus în familia prozatorilor. Nu văd de ce examenul nu ar fi valabil și pentru un cineast care, în cazul unui succes, poate alunga bănuiala norocului, a șansei, a întâmplării, a ceasului fericit. Altfel spus, vocația și determinarea capătă un contur ferm, perspectiva devine o certitudine apăsată și nu o așteptare binvoitoare. Cu astfel de ochi am privit Q.E.D.(Quod erat demonstrandum), filmul cu numărul doi al lui Andrei Gruzsniczki (scenariul și regia), revenit în săli la o distanță bunicică de la debutul său cu Cealaltă Irina (2009). Cineast singuratic, în sensul dificultății de a-l include într-o ordine generațională, apropiat prin vârstă de Nae Caranfil, cel definiv inclasabil, «locomotivă fără vagoane» cum îl numeam pe autorul lui E Pericoloso sporgersi, Gruzsniczki are drumul său, diferit de al acestuia din urmă. Mai întortochiat, ca al unuia sosit mai târziu în arenă, artist răbdător și tăcut, greu de găsit în altă parte decât în insistenta scrutare a cinematografului pe care îl iubește. I s-ar potrivi foarte bine sintagma desprisă din inventarul Truffaut-Rohmer, «Sunteți narativ». A ales, de la bun început, să se situeze în familia constructorilor de istorii și de personaje, pe care nu le-ar sacrifica de dragul vreunei artisticării regizorale. Mai timid, poate chiar cu unele stângăcii în Cealaltă Irina, solid, fără ezitări, la țintă, acum. Cei care erau maturi sau tineri la mijlocul întunecaților ani ’80 vor recunoaște cu inima strânsă ceea ce au trăit, nou veniții se vor întâlni cu imagini știute din auzite, citite, mărturisite: bezna din case, cozile la benzinării, vânzarea sticlelor, cofetăriile cu eterna savarină, alergătura după ceva care se dă și prinzi («Am văzut și banane, dar nu am prins», spune un personaj), dacă ai noroc. Mizeriile și umilințele cotidiene sunt, însă, numai reperele sumbre și ușor detectabile ale unui timp. Miza bate mult mai departe. În ceea ce se află dincolo de uși, pereți, ferestre. În acele locuințe reci, cu lumină drămuită, trăiesc oameni care, oricât ar prețui propria liberate și demnitate, sunt prinși într-o inextricabilă țesătură a trădării, a manipulării, a fricii, compromisului, a maculării prieteniilor. Nimeni nu vrea luna de pe cer, numai că, în acea vreme de restriște, a dori să-ți vezi recunoscute talentul, vocația sau a te gândi la întregirea unei familii chiar erau aspirații cu un preț greu de plătit. Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu), strălucit matematician, asistent universitar la 35 de ani, cu doctoratul încă neobținut, nefiind un intelectual înregimentat, a avut enorma îndrăzneală de a publica o lucrare în străinătate, fără a cere aprobarea autorităților. Apropiaților nu le este străină dorința lui de a continua cercetările, de a-și vedea un alt studiu tipărit dincolo. Pentru vigilenta Securitate avea toate datele unui caz de pe urma căruia se putea stoarce un profit general, în toată paranoia regimului, dar și unul particular, o înaintare în grad mult râvnită de unul dintre slujbașii acestuia, Alexandru Voican (Florin Piersic jr.). Sub înfățișarea de mărunt funcționar îngrijit, cu tunsoare impecabilă, se ascunde un arivist versatil și tenace, servil până la greață cu superiorii (priviți-l în discuția cu șeful, cum ține creionul, pregătit să i-l ofere la momentul potrivit), decis să caute în gaură de șarpe pentru a găsi veriga slabă ce l-ar putea duce către prinderea pe picior greșit a matematicianului. Face turul foștilor colegi ai acestuia, tatonează terenul. Fiecare personaj nou intrat în scenă aduce fie un chip al participării la sarabanda delațiunii, și, nu mai puțin, al spaimei ce o însoțește (Dorian Boguță ne lasă să citim toate nuanțele), fie unul al lașității senine, eliberatoare, de a te ști departe de fostul coleg intrat în colimator (apariție scurtă, dar pregnantă a lui Mihai Călin). Mina de aur va fi Elena, prietenă din anii studenției comune cu Sorin, a căror întâlnire mai păstrerază căldura unei vechi afecțiuni. Cu un soț rămas în străinătate, cu o cerere de a i se alătura legal, împreună cu copilul, este vulnerabilă. Aici forează Voican. Cu îndârjire, cu răbdare, ambiționat și de neîncrederea batjocoritoare a șefului său (George Alexandru), mobilizându-și toate rezervele de teatrală, manipulatorie bunăvoință și sfătoșenie, atunci când se află aproape de aducerea victimei pe terenul său. «Uite, ai telefonul meu, nu vorbești cu nimeni », îi spune el Elenei, căreia i-a fluturat perspectiva obținerii pașaportului, în schimbul «măruntului serviciu» al complicității. Neprețuita inspirație de a aduce, în beneficiul cinematografului românesc doi mari și încă tineri actori de teatru, Sorin Leoveanu și Ofelia Popii, intensifică tensiunea cu care urmărim filmul. Dincolo de siluetele lor, nu zărim umbra altor personaje. Sunt doar trăire pură, atunci și acolo, a două ființe care, pur și simplu, meritau altceva de la viață. Cu privirea încă adolescentină, Leoveanu, departe de a fi matematicianul fanatic, orgoliosul revendicativ, este doar intelectualul nedispus să lase loc compromisului, încrezător în vocația sa. Actorul menține temperatura constantă a eroului său, blând, înțelegător, dar și intransigent (la o adică, o pune la punct chiar și pe mult prea curioasa sa mamă, Tora Vasilescu). Elena - Ofeliei Popii trăiește sub ochii noștri drama celei despre care am crezut că ar putea fi o trestie care se apleacă, dar nu se frânge. Nu va fi așa. Spaimele, nesigurața o fragilizează sub ochii noștri. Femeia care, în cele din urmă, părăsește țara cu acte în regulă, târând după ea două geamantene și un copil, este un om frânt și înfrânt. Trebuie să știi să vezi un actor, pentru a-l imagina pe nonconformistul Florin Piersic jr. în rolul unui funcționar al Securității, cu un chip voit placid, o mască-filtru peste toate stările, de la ambiție la manipulare, de la umilința de care, la rândul lui, nu este scutit, la disperarea finală. Ar fi o operație imposibilă să te oprești în dreptul unui erou, fie el și secundar, care să nu-ți sară în ochi, să nu te îndemne să-i recompui o întreagă biografie. Iat-o pe Alina Berzunțeanu, actriță mereu surprinzătoare chiar și într-o scurtă apariție, cu aerul ei de o voioșie sfioasă, mereu cu o gafă nevinovată la îndemână, în rolul nevestei trimise la colțul ei de bărbatul atotștiutor (colegul căpătuit și trădător, Dorian Boguță, deja amintit). Până și trecerera lui Paul Ipate, cu bătutul lui la mașină cu un singur deget, nu ne scapă. Există și un personaj așa numit secundar care sare, însă, în prim plan, prin autenticitatea emoției pe care o poartă cu el de la început până la sfârșit, indiferent de caracterul scenei. Este tatăl Elenei, interpretat tulburător de Virgil Ogășanu, spiritul protector al unei familii triste, omul care ține casa, cum se spune, bărbatul în vârstă care o mai înveselește cu umorul său amar. Pentru că nu mă mai miră nimic, nu mă întreb de ce nu se scriu roluri pentru un astfel de actor căruia anii parcă i-au lăsat pe chip amintirea unor experiențe dramatice, nemărturisite din prea multă omenie. Păstrăm în memorie atâtea personaje și pentru că imaginea în alb-negru semnată de Vivi Drăgan Vasile le privilegiază în cadru, susține adevărul fiecăruia, în acord cu veridicitatea decorurilor (Cristian Niculescu) și a costumelor (Svetlana Mihăilescu), a trecerilor semnificative dintr-un montaj care asigură buna respirație a narațiunii. (Dana Bunescu). Q.E.D.este filmul unei echipe însuflețite de inspirația unei producătoare tenace, Velvet Moraru (Icon Production), de flerul ei cinematografic și siguranța bunului gust. Cu toții își merită premiile (printre care cel Special al juriului la Festivalul de la Roma 2013), multele invitații și călătorii prin lume.