Am văzut Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie după nuvela lui Horia Pătrașcu, la intervale diferite de timp și de fiecare dată mi s-a părut îngrozitor de actual. Un disperat semnal de alarmă. Azi, mai actual ca oricând.
Premiera oficială, după 21 de ani, nu este doar un firesc gest reparatoriu (deși, numai atât dacă ar fi fost și oricum trebuia salutată strădania instituției D.R.C.D.F., pe scurt „Difuzarea filmelor”). Repunerea acestui film în circulație este o datorie de conștiință a fiecăruia dintre cei care știu ce a însemnat, ce înseamnă Reconstituirea pentru cinematografia noastră. A fost momentul de la care pornind se putea naște îndelung invocata școală românească de film. Urme târzii și aleatorii se pot depista în afară de Croaziera lui Mircea Daneliuc, ce se situează evident în tradiția Reconstituirii, doar în alte câteva filme realizate de cineaști ai generației '70, la intervale mari, și „scăpate” ca prin minune doar cu amputări (boicotate însă mai apoi, în circuitul difuzării), filme pe care doar pespectiva critică le poate considera ca pe un demers solidar: Iarba verde de acasă (Stere Gulea), Secvențe (Alexandru Tatos), La capătul liniei (Dinu Tănase), Sfârșitul nopții (Mircea Veroiu), Stop cadru la masă (Ada Pistiner), Concurs (Dan Pița).
Reconstituirea este, fără îndoială, filmul nostru reprezentativ. Filmul românesc cel mai cunoscut în Europa, analizat în cele mai prestigioase reviste de cinema din lume, una din acele opere ce pot da seamă oricând de lumea în care a fost zămislită, de starea ei de spirit, de specificul și interogațiile ei.
Prin coerență stilistică prin forța talentului, prin acea stare de grație pe care o dă „secțiunea de aur” în toate elementele ce compun sinteza audio-vizualului pe ecran Reconstituirea nu e doar un reper cardinal în estetica noastră cinematografică. Un strigăt ce ia forma capodoperei. Într-o perfectă utopie ― hrana noastră cea de toate zilele ― îmi imaginez o sală de cinematograf unde rulează non-stop, cel puțin câțiva ani buni, Reconstituirea, ca un avertisment perpetuu, ca un etalon la care, noii veniți să se poată raporta, în plan moral, estetic, politic, civic.
Să observăm doar în trecere, nefiind aici locul unor analize aplicate ― consonanțele ideatice și stilistice cu următorul film al lui Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? ba chiar și cu filmul de debut Duminică la ora 6 precum și cu spectacolele de teatru, între care —„Revizorul” atingea aceeași tensiune maximă. Avem de-a face, deci, în cazul acestui artist de excepție care este Lucian Pintilie, cu un sistem ontologic și estetic coerent pe care critica noastră „de specialitate” este chemată a-l decoda cum se cuvine. Se va vedea atunci că sub o formă sau alta, semnalul de alarmă al Reconstituirii a fost mereu reluat, amplificat, nuanțat, de către conștiința unui artist torturat de adevăr, încrezător în putința eliberării de sub tirania dogmei, a minciunii, a mistificării.
A scrie azi despre Lucian Pintilie nu înseamnă pentru un critic doar o rațiune de existență, nu doar o îndatorire, ci și o asumare a unei vinovății colective. Cronicarul din '70 al „României libere” nota: “Fără a înlătura posibilitatea existenței unor tare la o serie de indivizi, exacerbarea acestei viziuni întunecate, așa cum o face filmul, este pur și simplu inventată”. „E greu de imaginat întâlnirea ― în viața reală ― cu o astfel de colectivitate, în care toți oamenii sunt tarați ― se indigna cronicarul „Scânteii”, în același ianuarie '70.
Ținându-le isonul, dar firește, ca de obicei, supralicitând, cronicarul de la „Informația Bucureștiului”, T. Caranfil scria: „Mărturisesc totuși că tema filmului îmi scapă mereu, e anevoie de definit. Este poate demitizarea pedagogiei lipsite de vocație, sau poate nepăsarea față de om, disimulată de locuri comune și șabloane, sau poate faimoasa incomunicabilitate este în centrul filmului sau violența inconștientă, brutalitatea cu care ne lovim adesea unii pe alții? Este din toate câte ceva, dar nimic aprofundat în mod serios. Fără îndoială sunt idei utile, demne de reflecție, dar numai ideea singură e departe de a condiționa opera de artă. (...) Demonstrația cineaștilor lasă și aici o imprsie penibilă de fals” (13 ianuarie 1970). Nimic surprinzător așadar în grosolana mistificare pusă în circulație anul trecut de același T. Caranfil, în aceeași publicație (cu nume schimbat – „Libertatea”) înscenând un așa-zis insucces de public al filmului De ce trag clopotele, Mitica?.
Poate că republicarea cronicilor la Reconstituirea și nu doar a celor din presa română l-ar ajuta în primul rând pe spectatorul tânăr să se edifice asupra a ceea ce s-a întâmplat cu 20 de ani în urmă. Am stat de vorbă îndelung cu o spectatoare ce are vârsta Reconstituirii, dar acum vedea filmul pentru prima oară. A ieșit plângând. Cutremurată, nu contenea să întrebe „Cum? S-a știut de atunci ce va urma? Și nu ați făcut nimic? De ce au trebuit să treacă 21 de ani ca să înțeleagă toți ceea ce era atât de evident? Coșmarul nu era deci de dată recentă, exclusiv ceaușist, așa cum am crezut noi cei care alte vremuri nu am cunoscut, de ce ați tăcut?” Mărturisesc, îmi era greu să răspund la întrebări, încercam să abat discuția în plan estetic ― menirea criticii de film, nu? ― dar azi iată, mi se pare mult mai urgent să amân considerațiile de orice ordin asupra filmului, pentru a retranscrie un fragment din interviul dat de Pintilie în „Cațavencu” aceleași cuvinte adresate de regizor publicului în seara premierei.
„Am sondat și eu prin lumea tinerilor de azi, cea a „golanilor”, a celor care în inocența lor sublimă au crezut că tancurile se opresc cu flori (așa cum au văzut ei prin filme), care mai apoi (cei rămași în viață) au trăit noapte de noapte înduioșătoarea himeră a Pieții Universității. Aproape nici unul din ei nu văzuse filmul. Asta mi s-a părut cumplit pentru că filmul încearcă să descrie exact răul fundamental de care suferim, un rău pe care 21 de ani l-am adâncit și nuanțat, și pe care numai o sinistră cacealma poate să-l identifice cu o singură personă, sau cu un cuplu, oricât de odios ar fi fost el. Răul din Reconstituirea e un rău instalat cu complicitatea noastră, un rău care ne-a invadat pe nesimțite celulele, un rău consimțit ca o realitate naturală, cu care nu ne rămâne decât să ne identificăm până la ultima celua rebelă ― altă soluție nu e! Aceasta e singura moștenire pe care noi am lăsat-o tinerilor. Ei bine, eu cred că tinerii de azi, care au trăit dubla experiență a Revoluției și a Pieții Universității ― cei care vor mai rămâne, bineînțeles, rezistând tentației exilului ― ei scuipă pe această moștenire macabră, căci ei nu mai pot, nu mai vor, pur și simplu nu-i mai interesează acest tip de supraviețuire. Ei nu mai vor să reproducă destinul tembel al lui Vuică și Ripu. Iar dacă cumva mă înșel, nu mai exisă nici o speranță în țara asta. Bineînțeles nici pentru mine. De aceea am dorit să reiau acest film al meu, făcut acum 21 de ani”.
