Totul începe cu un mister care făgăduiește ceva (preț de câteva minute, cele ale pregenericului, am avut sentimentul că vom asista la un film important) și sfârșește într-o nedumerire bolovănoasă, stingheritoare, care ar vrea să fie, la rândul ei, mister, dar nu mai are cum, căci există și pentru spectator un „prea târziu”. Un om („Subomul” tânărului prozator Răsvan Popescu) se închide în mină, nu mai vrea să iasa la lumină, își reinventează primitivitatea, ucide pentru a fura hrana. Tema lui „înapoi în cavernă sau în labirint” nu este nouă, dar productivă poate fi. Câtă disperare, câtă revoltă, câtă mistică sau nebunie se află aici urma să vedem și să luăm aminte. Ajungem însă la povestea subomului prea zgâlțăiți de terapia de șoc pe care ne-o aplică Lucian Pintilie pentru a mai fi și lăuntric tulburați. Metodă dragă cineastului, adecvată esteticii sale sălbatice, dătătoare de bune rezultate în De ce trag clopotele, Mitică și, mai ales, în Balanța, sus-numita terapie devine în recentul film un spectacol în sine. Nu ne mai conduce către miezul dramei, ci îl înghite. Istoria ființei reduse la animalitate este amânată și poate am accepta și această suspendare dacă întreg dispozitivul filmului nu ar fi atât de tenace acționat doar de dorința de a induce imaginii rolul unei leuci trântite în cap. Încheieturile a ceea ce se cheamă narațiune scrâșnesc ca și cum înaintarea nu ar putea avea loc decât prin adiționarea plesniturilor peste ochi. Sosit la fața locului pentru a dezlega enigma morților din mină, proaspătul procuror Dumitru Costa (Răzvan Vasilescu) ar trebui să nimerească într-una din bolgiiie a ceea ce autorul numește coșmarul postcomunist sau „al comunismului reciclat”. Infernul începe ca unul domestic: robinetele sunt moarte („apă rece până la zece”), lifturile nu merg, murăturile de la cantină sunt borșite, artiștii veniți să cânte Schubert pentru mineri sunt bătuți și jefuiți, unii fură furculițe, alții (copiii, evident, handicapați), resturi de mâncare. Subteranul va furniza însă din plin ingredientele revulsive ale violenței: șoareci plimbându-se peste bucatele sărace, șobolani peste cadavre, sordidul grotesc al dejunului în pielea goală, cu lămpașul aninat de fese. Surprinde la un artist precum Lucian Pintilie absența subversivității în atâta dospeală a vulgaritații, lipsa ei de bătaie. Daca atâtea și atâtea pelicule autohtone, dar mai ales cele venite de aiurea, ne-au mai anesteziat simțurile, dacă un trup batjocorit pe ecran nu mai spune astăzi mare lucru, ne este greu, totuși, să nu tresărim în fața obscenității cu care este filmată moartea. Admit că indiferența bășcălioasă aparține, în ordine dramaturgică, personajelor înrăite de viață (cei dispăruți sunt „boul ăla care a murit”, „o tocană” etc.), dar, într-un film despre ratarea întâlnirii cu moartea, cum atât de frumos îl explica autorul, o lumânare înfiptă printre mațe sfârtecate nu mai ține decât de privirea aparatului, care vrea să vadă, pentru noi toți, ceea ce nu poate fi văzut. El se apropie cu o voluptate a cruzimii de acele resturi umane, pentru ca în secvența următoare să se instaleze într-un bar. Așijderea, după scena dură a încercării de a identifica ucigașul printre minerii goi, convocați tocmai la ora dușului - metafora tocită, de altfel, a trupurilor golașe, lipsite de apărare, nu poate funcționa într-o lume presupusa a sălbaticiei - ne trezim în dormitorul blondei topografe ce-l adăpostește și pe procuror. Cineastul nu-și poate refuza deliciul miștocărelii, drept care urâta frenezie a amorului dintre cei doi este proiectată pe fundalul unui ridicol tapet cu palmieri. Mai grav este că și pânda finală, destinată prinderii criminalului silit să iasă din mină, este lăsată pe seama unor soldați vag tembeli, ce aleargă de colo-colo, cu coifurile lor mascate de frunze poftite de caprele de prin împrejurimi. Acel „serial killer”, cum le-a plăcut unor comentatori străini sa numească, complet aiuristic, personajul, este sacrificat. El moare în aceeași explozie - pusă la cale de gealații autorităților locale, se înțelege - din care, vom afla, procurorul scapă. Sacrificată este însă și istoria enigmaticilor frați Fișt și Ferzațiu, telefonată cândva, pe parcursul filmului, de un polițist cu minte de MoșTeaca. Printr-un insert proptit și o voce din off (cea a topografei emigrate cu procurorul ei în Germania) se încearcă reconectarea spectatorului la promițătorul mister al începutului. Capetele nu se mai puteau înnoda, după îndelungul balans între un documentar despre mineriade și un discurs pe tema „primul produs infernal al acestui sistem”, a „rezervației de urangutani programabili la cerere”. Dacă acceptăm ideea potrivit căreia orice film „vinde”, în ultimă instanță, ceva (emoții, sentimente, vedete, un spațiu, un timp), voi spune că Prea târziu nu vinde ceea ce ne-am fi așteptat, ideea cutremurătoare a mizeriei și a consecințelor ei, ci chiar mizeria însăși. Nu vreau să invoc aici argumentul primelor impresii ale observatorilor de la Cannes, bucuroși, în momentul intrării în sală, că pot vedea în competiție un „Lucian Pintilie”. Cred că dacă cineastul nostru, de al carui nume sunt legate atâtea speranțe, va mai citi o dată cu atenție, și va compara paginile lor de acum, atât de neangajant descriptive, cu entuziasmul și fervoarea analitică stârnite la vremea sa de Balanța, va avea de ce să rămână, o clipă, pe gânduri.
