La Mall rulează Amintiri din Epoca de Aur al lui Cristian Mungiu & friends. Merită să-l vedeţi, aşa cum ziceam tot în cadrul acestei rubrici. Dar primul film de soiul acesta l-a făcut Nae Caranfil în '92-'93, pe un protoscenariu scris de el însuşi înainte de '89. Se numeşte "E pericoloso sporgersi", după inscripţia pusă pe vremuri la baza geamurilor vagoanelor CFR în italiană, germană şi franceză: "Nu vă aplecaţi în afară". Un film excepţional după părerea mea, care nu poate lipsi din niciun top al filmelor româneşti din toate timpurile. Filmând la Caracal epoca Ceauşescu, cu un har al povestirii cinematografice pe care nu îl are nici un alt regizor român, Nae Caranfil răspunde unor întrebări puse în proză de Mircea Cărtărescu: "Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort ca să înţeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea. Unde era suferinţa?"
Din când în când, în cinematografia română se produce o venire în fire, o dezmeticire. Ea apare după lungi perioade de bezmeticire, în care cineaştii se izbesc ca nişte muşte ameţite de geamurile murdare fabricate de ei înşişi. În bâzâitul general, o voce, de obicei a unui regizor de 30 şi ceva de ani, spune deodată: "Alo, domnilor, de fapt despre ce naiba vorbim noi aici?"
Tânărul Nae (avea pe atunci 33 de ani) se înscrie la cuvânt după Lucian Pintilie cu Reconstituirea, în 1970, şi Mircea Daneliuc cu Probă de microfon, în 1981, pentru a rosti, încă din 1993, acest necesar: "Despre ce vorbim?"
Despre o Românie a anilor '80 plină de torţionari electronizaţi, ieşind din catacombe să hărţuiască cetăţenii, despre grupuri de rezistenţă în munţi conduse, eventual, de Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu, despre pactul cu Satana, semnat cu hemoglobină, într-un decor baroc? "Hai să-nnebuneşti!", cârâie un personaj din film la auzul unor "texte" asemănătoare, dar de semn opus. România caracaleană a lui Caranfil, un fel de fiică miserupistă a celei caragialene, sugerează o constatare de bun-simţ: în anii '80, la noi era - în lipsă de altceva - mai mult timp pentru dragoste decât acum. Era pe-atunci o cotârceală naţională pe cinste, o, ce ploaie şi ce vânt! Acum suntem ocupaţi să ne împatronăm, să ne managim, să facem politică, afaceri, bani. După excitaţia video la liber, s-a dus amorul, a rămas violul. Iar Satana tinerilor de-acum 10 ani era un fel de Aghiuţă, adică tot un drac, dar mai vesel.
Umorul ţâşneşte din scenele şi dialogurile imaginate de Nae Caranfil ca un şuvoi cald şi binefăcător. Râzi cu lacrimi, sănătos, neintelectual. (Subtitrarea în franceză nu face decât să pună în evidenţă pierderile uriaşe suferite de film prin traducere - cum să transpui într-o limbă de circulaţie ziceri quintesenţiale pentru decenii din viaţa poporului român ca: "Fii cu ochii pe ea ca pe butelie!"? O singură dată râsul îngheaţă, dar e de-ajuns: când actorul Jean urlă în goana trenului, desfigurat de ură, la soţia prietenului său, care nu vrusese să-i cedeze: "Bărbat-to spune bancuri politice pe scenă, tu ai relaţii cu străinii, o să vă torn pe-amândoi de nu vă vedeţi!..." Aici se văd coarnele diavolului mare, clocind în fiecare dintre noi, mai solzos şi mai negru decât toate Securităţile şi poliţiile.
Aceasta e ţara în care, peste câţiva ani mai târziu, va fi "izbucnit" Revoluţia. Dincolo de râsete, acest film induce pentru mine un adevăr crunt: Revoluţia din '89 a fost un accident, o paranteză în istoria noastră, o boală scurtă şi violentă, provocată. Starea de revoluţie nu reprezintă acest popor - de-ajuns să ne uităm acum în jur ca să avem confirmarea deplină.
