Și totul era nimic..., noul film al Cristinei Nichituș dupa
Liliacul înflorește a doua oară este un film aproape ininteligibil. Nu auzi bine replicile pentru că s-a lucrat cu postsincron și vocile actorilor sună ca la un film de desene animate dublat în românește, punând replici și peste guri care stau închise, și din off, și replici care se suprapun până la glagorie. În al doilea rând, nu înțelegi și pentru că scenariul este varză, personajele sunt multe, apar toate o dată ― au, n-au treabă ―, iar povestea e și încâlcită în sine, și încâlcit spusă. În linii foarte largi, ar fi vorba de România de azi, cu spoiala ei de religiozitate din care lipsește sentimentul religios, cu dorința de îmbogățire și cu cei umili și buni care plătesc pentru greșelile celorlalți. Ar putea fi o comedie, dar nu e, iar dacă s-ar fi intenționat o satiră, nu s-a reușit decât un film dezolant și supraîncărcat în care arabul Abdulah (Ovidiu Lipan Țăndărică) se convertește la creștinism (devine un geniu, pictează icoane noaptea), dar își ia numele de Adrian Tâțădemâță și devine și mare manelist, în timp ce are nu se știe ce fel de relație cu două femei care alcătuiesc un soi de tandem Înger și demon (Cătălina Mustață și Anca Sigartău), în vreme ce o altă tânără moare de cancer după ce a făcut (dar nu e sigur) prostituție în Spania. Stilistic vorbind, pe Iângă plutiri ale aparatului pe deasupra copacilor și porumbei zburând cu încetinitorul (care cred că au legătură cu Dumnezeu), am mai observat filmări în alb-negru și din mână pentru flash-back-uri, dar și sânii Cătălinei Mustață (element legat poate de manelist, ironizat de cineastă). Să nu uit citatele-cheie: „Nimic nu este adevărat, totul este posibil”, respectiv „Am avut totul în viață, și totul era nimic” (Alexandru Macedon). Filmul a fost realizat cu bani publici.
