“Al doilea joc”: Te uită cum ninge decembre…

     Modificând mai vechile spuse ale lui Picasso despre adevăr, vom zice că, uneori, nici cinematogaful nu se caută, ci se găsește. Corneliu Porumboiu l-a aflat printre imaginile unei zile de decembrie 1988, ale unui meci de fotbal Steaua-Dinamo, jucat de la cap la coadă în plină ninsoare.

Părea că cerul a ținut, atunci, cu tot dinadinsul, să-și reverse toți desagii cu zăpadă. Dacă fulgii ar fi început să cadă cu două ore mai devreme, mai mult ca sigur că întâlnirea nu ar mai fi avut loc, ne încredințează omul care a condus de la centru jocul, interlocutorul de acum al lui  Porumboiu-fiul, fostul mare arbitru Adrian Porumboiu. Terenul ar fi fost transformat într-un fel de patinoar cu noroi. Dar, dacă nu ar fi nins când trebuia, am mai fi avut noi, la ce să ne uităm, după un sfert de secol? Greu de spus. Poate microbiștii nostalgici, da. Ceilalți, am fi fost frustrați. Există, însă, un Dumnezeu al cinematografului chiar și atunci când sportul-rege (parcă așa se spune, nu?) pare atotstăpân. Drept care, în Al doilea joc, ciudatul film al celui care a semnat A fost sau n-a fost?, Polițist-adjectiv, Când se lasă seara peste București privim, nu de puține ori, cu un frison vecin cu seducția, un fel de balet mut al unor bărbați despicând, ca într-o mișcare browniană, un spațiu destinat a fi al fotbalului. Există, desigur, reguli ale înfruntării, ale deplasării despre care chiar și necunoscătorii au auzit câte ceva, dar ochiul țintește doar mișcarea și decorul. Cei douăzeci și doi de jucători, plus portarii, plus omul în negru, cu fluierul, așa cum sunt văzuți, în planuri generale, fără detalii care să ne lase să ghicim cât habar au de zăpada care tot cade, (ca și cum ar fi fost comandată „din scenariu”), câtă încrâncenare or fi având pe chip, par niște bărbați enigmatici, prinși într-un joc care ascultă de alte legi. Sunt singuri, ei cu ei și, la mijloc o minge, parcă verde. Dincolo de zdrențuita perdea de zăpadă, nu le mai distingem nici culoarea costumelor, tribunele sunt înghețate, ocupanții lor s-au strecurat, precum melcii, sub cochilia umbrelelor, amănunt fotogenic, dar și, nu știu de ce, puțin neliniștitor. Jos – o lume care luptă. Sus – alta, zgribulită, se apără. Par două armate străine. Niciun sunet captat, muțenie de mormânt, nicio urmă din cunoscutul vuiet amenințător al galeriilor rivale. Nici nu mi se pare că asistăm la o înfruntare pe viață și pe moarte pentru un gol. De altfel, meciul s-a încheiat cu 0-0. Chiar și când dădea să se ivească o încăierare, camera se refugia în tribune. Joc pur. Nu e ăsta cinema? Dialogul („din afara câmpului”), dintre tatăl-arbitru și fiul curios, întrebător, schimburile de replici, singurele care sparg liniștea ecranului, ar dori să ne aducă pe pământ, cel puțin pe cei plecați la vânătoare de cinema. Totuși, suntem la un meci de fotbal, și încă la unul care, la limită, avea și o conotație politică : Steaua - echipa Armatei, Dinamo - a Securității. Corneliu Porumboiu vede poezie, în toată neîntrerupta ninsoare : „E frumos, îmi place, e poetic”. „Nu e nimic poetic –îl descurajează tatăl – terenul arată ca un ogor”. Băgasem și noi de seamă, petele de noroi se lățeau tot mai mult, jucătorii alunecau ca pe gheață, refacerea liniei care separa cele două jumătăți ale terenului era de tot hazul, dar tot la cinema ne gândeam. Nici intervențiile, explicațiile de natură tehnică nu schimbă nimic. Fiul este, cum aminteam, curios, vrea să știe cum stau lucrurile cu poziționarea arbitrului pe teren („pe o diagonală ”), ce înseamnă avantajul, cât de tineri erau cei din „generația de aur” (Hagi - 20 de ani, Răducioiu - 17 sau 18). Tatăl răspunde, conștiincios, dar nu intră în jocul sentimental al băiatului, acesta din urmă tot mai cucerit :  „Începe să-mi placă, seamănă cu un film”, ba încearcă chiar și o autoreferință ironică, „Seamănă cu filmele mele, nu se întâmplă nimic”. „Nu se mai uită nimeni – comentează sec domnul Porumboiu-senior – imaginea arată ca din epoca de piatră. Fotbalul se consumă pe moment”. Nu mă îndoiesc că așa este. Numai că, în cazul de față, nu am venit să consumăm fotbal. Am venit să vedem, fie ce-o fi, un film de Corneliu Porumboiu.