Predând doamnei Rodica Lăzărescu eseurile scânteietoare, atinse de aripa galică a lui Eugen Ionesco, mă întreb de ce a plecat din România talentatul pe toate planurile
Sergiu Huzum şi ce s-ar fi întâmplat cu el dacă rămânea în România.
Fără îndoială că arcul care a zvâcnit în el pentru a-l proiecta într-o lume mai liberă a fost epopeea tragică a filmului
Reconstituirea. Împreună cu marele regizor
Lucian Pintilie şi cu o echipă compactă de actori realizase o capodoperă care a dat mult de furcă regimului comunist: acesta a ţinut morţiş s-o îngroape şi până la urmă a izbutit. Merită totuşi un studiu de caz felul cum sistemul, refractar la excepţiile de la regulă, s-a pus de-a curmezişul reuşitei, neputând până la urmă s-o împiedice, ci numai s-o interzică.
Scenariul lui
Horia Pătraşcu a fost decupat de Pintilie în termen record şi părea să nu dea de gândit consiliului artistic, care i-a dat viza pentru intrarea în producţie. Consiliul - alcătuit din activişti, cenzori de profesie, şefi ai studioului Buftea, critici de film, dramaturgi, regizori de film şi de teatru - a tratat totul ca pe un fapt divers, dat fiind că Pintilie şi Huzum nu se manifestaseră, ca oameni care dau bătăi de cap, anterioara lor operă fiind film politic (
Duminică la ora 6 - 1966), remarcat nu prin dogmatism (deşi scenariul o cerea), ci printr-o tratare estetizantă, de foarte bună calitate, a subiectului. Aici îşi experimentase Pintilie subtila artă a alegerii actorilor (
lrina Petrescu şi
Dan Nuţu), iar Huzum remarcabilul procedeu al iluminării cadrului cu vapori de mercur, care dădeau imaginii un aer de stranietate, o înfăţişare de „fund de mare", abstractă şi fantastică. Contrapunct tăcere-dialog, neobişnuit în acea vreme a entuziasmelor zgomotoase, era ca o emblemă a filmului de artă.
Grăbită să profite de ambianţa favorabilă („Primăvara de la Praga”, dătătoare de speranţe), echipa de filmare a
Reconstituirii a fost găsită pe teren de discursul lui N. Ceauşescu din 21 august 1968, prin care condamna invazia armatelor Pactului de la Varşovia. Cu entuziasm şi îndârjire, filmările au început chiar la 23 august 1968 şi au durat doar şase săptămâni. Era un film alb-negru, realizat exclusiv în aer liber, pe un platou natural, situat între un stăvilar şi o pădure, lângă Sinaia, iar mulţimea de trecători, dar şi călătorii din trenuri şi de pe şosea simţeau că acolo se întâmplă ceva deosebit. Aici şi-a experimentat Huzum şi noul procedeu de filmare „trans-trav”. Însă zvonurile despre temeritatea filmului - de data asta cu adevărat revoluţionară - au început să circule, întreţinute chiar de unii dintre membrii consiliului care dăduse „bun de filmare". În partid, teama pornise să ia locul îndrăznelii, pe măsură ce „fratele mai mare" începea să-i acuze pe cehi, cum îi stătea în obicei, de fascism şi „deviaţionism". Mediocrii, care simţeau că vor fi depăşiţi de un film cu adevărat mare, atacau. A început, prin CSCA (Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă), un meci de ping-pong, de „obiecţii" şi „îmbunătăţiri", cum se spunea atunci. CSCA acuza scenele violente, dialogurile libere, care uneori se îndepărtau de textul aprobat, ba chiar şi ciné-vérité-ul, pe care cenzorii îl considerau imprevizibil şi periculos. Dar, în fond, se temeau de asemănarea procurorului cu Ceauşescu, de prostia miliţianului, de libertatea sfidătoare a tinerilor din film. Cu aprobarea casei de producţie, Pintilie a organizat - ca să-şi căştige aliaţi – două vizionări, la Buftea, cu zeci de intelectuali care se subînţelegea că-l aprobă.
Revista „România literară" a organizat o anchetă cu 33 de scriitori, care toţi sfidau cenzura prin superlativele acordate filmului. Alte şi alte articole erau pregătite. Atunci Ceauşescu a cerut să vadă personal filmul şi, sub presiunea publică, câtă putea ajunge la el, a decis ca filmul să ruleze la un singur cinematograf, fără premieră de gală şi aproape în clandestinitate.
La Cinematograful „Luceafărul" din Capitală, începând cu 5 ianuarie 1970 şi apoi, timp de aproape 5 săptămâni, cozile la bilete erau lungi de sute de metri zi şi noapte, iar filmul rula non-stop, 14 ore din 24. Un raport al preşedintelui Consiliului Securităţii, Ion Stănescu, relata, după numai o săptămână, despre atmosfera din rândul spectatorilor, neputând să treaca sub tăcere entuziasmul lor nemărginit. Nu mai era nimic de făcut, decât oprirea rulărilor, ca şi interzicerea exportului şi cenzurarea cronicarilor de film care trebuiau să prezinte
Reconstituirea doar ca un rebut. Cu excepţia ziarelor de partid, presa a văzut totuşi în acest film ceea ce era: o capodoperă.
M-am numărat printre cei care au afirmat de câte ori s-a mai putut că
Reconstituirea este cel mai bun film românesc. L-am văzut de 7-8 ori, iar apoi, în ianuarie 1990, când interzicerea lui a fost ridicată (după 20 de ani) şi a rulat la cinema „Studio”, cu săli la fel de pline, am descoperit în film o formidabilă premoniţie a ceea ce se întâmplase în decembrie şi a ceea ce urma să se întâmple după, până în ziua de azi.
Dar ce putea spera în 1970 Sergiu Huzum, un om de 37 de ani, marcat de talentul tehnic, de sensibilitatea artistică şi de vocaţia inovaţiei, dependent totuşi de bugetele uriaşe pe care le pretindea arta filmului? Descurajat de ceea ce vedea că se întâmplă în ţară, el a emigrat în Franţa. A continuat să facă filme documentare excelente, cu un regizor de talia lui Paul Barbăneagră, exilat şi el. Şi-a organizat viaţa astfel încât să reziste, profesional şi material. A început să scrie eseuri sensibile, amare, caustice, inspirate de memoria tinereţii şi de lipsa speranţei care-i venea din ţară.
Şi ce ar fi putut face el dacă atunci, chiar în 1970, n-ar fi emigrat? Desigur, până la urmă tot ar fi plecat, şi tot la Paris, aşa cum a făcut şi Lucian Pintilie în 1972, după scandalul cu ”Revizorul”
, de Gogol, montat pe scena Teatrului Bulandra. Întors în 1982, Pintilie a mai făcut un film:
De ce trag clopotele, Mitică?. Aceeaşi experienţă: a fost interzis şi el până după revoluţie. Din fericire, având la dispoziţie o casă de filme, Pintilie a reînceput să lucreze şi să recupereze cu brio anii pierduţi.
Cineastul Sergiu Huzum n-a mai apărut în ţară decât cu o carte, în 1999. Aceasta a fost să fie soarta unui mare cameraman, care aplica în artă migala unui ceasornicar şi meticulozitatea unui farmacist. Soartă nobilă, de maestru în tot ce face.