A apărut un nou regizor în cinematografia românească, o steluţă proaspătă pe firmamentul acesta altminteri atât de înstelat,
Dinu Tănase. Îşi dă examenul public cu un film greu,
Trei zile şi trei nopţi, după un roman puternic şi ramificat, «Apa» de Alexandru Ivasiuc. Unul din simptomele certe ale talentului regizoral: priceperea de a conduce actorii — şi nu actori oarecaei, ci invidualităţi proeminente — spre făurirea unor destine complexe în procesul tumultos al revoluţiei populare româneşti:
Amza Pellea, portretizând excelent un conducător comunist de o mare fermitate şi în acelaşi timp de o mare supleţe;
Petre Gheorghiu, realizând cu nuanţe bogate şi pătrundere psihologică un activist de partid derutat de o anume circumstanţă şi regăsindu-se pe sine din instinct revoluţionar;
Irina Petrescu, schiţând o umbră enigmatică a vechii lumi, o apariţie diafană, plutind în peisaj, inaderentă şi totuşi sensibilă;
Gheorghe Dinică, desenând un contur aspru şi net de canalie poliţistă;
Ovidiu luliu Moldovan, un magistrat tânăr ale cărui priviri spun tot atât de mult cât pagini întregi de text şi însuşirea poate continua. A face personaje viabile cu atare actori, a-i pune în conjuncţie cu o naturaleţe remarcabilă, a asigura, în aceste condiţii de distribuţie — la care se adaugă numeroase figuri episodice, cu pondere dramatică reală (înfătişate de
György Kovács,
lon Caramitru, Maria Cupcea,
Fory Etterle,
C. Codrescu,
Nucu Păunescu şi alţii) — un stil lapidar şi dur, fără emfază sterilă ori machiavelisme tenebroase, e o izbândă regizorală care certifică nu o reuşită singulară, ci cred, o vocaţie.
I se vor asigura, oare, acestei vocaţii, mijloace corespunzătoare şi nu paupere, de desfăşurare ulterioară în aria filmului în care s-a afirmat?
Căci debutul lui Dinu Tănase se săvârşeşte într-un film esenţialmente politic: lupta pentru stârpirea unei bande de speculanţi într-un orăşel transilvan de graniţă, în anii de după insurecţia naţională armată, îşi schimbă iute calitatea, devenind luptă pentru instaurarea puterii populare şi pentru adâncirea procesului de democratizare. Banda lui Piticu, personaj complex, acaparator veros dar şi arivist cu fumuri ciocoieşti, inteligenţă nativă şi obtuzitate în raport cu circumstanţele istorice, cuprinde borfaşi de rând dar şi foşti legionari, elemente declasate dar şi avocaţi, contabili, bancheri, unii legaţi de partidele burgheze, şi se bizuie chiar pe elemente ale autorităţii civile. Acţiunea trece astfel din regnul politist în acela al luptei de clasă. Translaţia se operează nu numai la nivelul mişcărilor de mase, ci şi la acela al indivizilor, somaţi de împrejurări să opteze, să se divulge, să-şi facă severe autoexamene şi mai ales să intre efectiv în joc; ca şi în densul său roman, scriitorul, acum scenarist (în colaborare cu
Roxana Pană) evocă tonusul acelei încleştări într-o vreme când orice atitudine — şi schimbare de atitudine — devine posibilă. minus indiferenţa totală. Şi iată, avem nu o reconstituire a epocii, ci o restituire a ei, în datele-i fundamentale, realizată de un om tânăr care n-a cunoscut acea epocă, dar o înţelege azi, dacă nu cu fervoarea din amintirile participantului de atunci, în orice caz cu luciditatea cercetătorului artist ce crede în revoluţie şi-i reface itinerarul în mărturie clară şi angajată. Obişnuim a spune, îndeobşte, când ni se prezintă o investigaţie analitică a psihologillor, că ea e întreprinsă pe fundalul evenimentelor; sau că e proiectată pe ecranul marilor convulsii sociale. Aici biografiile sunt însă chiar momente ale uriaşei mişcări şi n-am putea spune că e posibil a detaşa, în vreun fel, personajele din context. Regizorul, care e şi operator (împreună cu un foarte talentat debutant,
Doru Mitran) surprinde un ins izolat; îi urmăreşte paşii; intrarea într-un grup; descripţia sumară dar elocventă a grupului; apoi inserţia grupului într-o tabără, la început vag conturată, scrutată în oscilaţiile ei, pe urmă definită edificator ca direcţie şi mod de acţiune. lar din când în când, revedem insul, în marea confruntare, asistând, meditând, hotărând, acţionând. Sau extrăgându-se, retractând, fugind, pierind. Fluxurile şi refluxurile indivizilor şi categoriilor au astfel — în ambianţa gării unde începe propriu-zis povestea, pe străzile orăşelului, în piaţă, în saloane şi foste saloane, în sala unde se ţine reuniunea populară, în asaltul vilei unde se află cuibul tâlharilor. E o frumuseţe sobră în imagini şi, odată, o metaforizare fină. E urmărită, în permanenţă, cu efecte foarte diverse, flacăra. Filmul începe cu un act de banditism, incendierea unei clădiri. În contrast, după epuizarea genericului, se iveşte o flăcăruie mică, de gaz metan, într-o sobă măruntă la care se încălzesc ceferiştii. Apoi, când aceştia se strâng în jurul sărmanului paznic ucis, îngrămădindu-se la ferestruicile ceţoase, peste ei joacă, din ce în ce mai iute, fulgerele locomotivelor. Şi iar vedem focul într-un cămin liniştit, arzând molcom, încălzind tolănirea leneşă a unui om deocamdată fără griji. Luminile au mereu mişcare şi întunericul e brăzdat, mursecat, şfâşiat.
Nu sunt întotdeauna izbutit surprinse mişcările de mase; aici efectele plastice sunt mai puţin studiate, mulţimea nu apare cu diferenţierile fireşti, impresia pe care o lasă un miting într-o sală e de artificialitate. Dar e un cusur al multor pelicule care îşi propun a reprivi epoca de început a revoluţiei noastre. Pentru tinerii creatori ce o explorează, recursul la document sau construirea autenticităţii similidocumentare rămâne încă o îndatorire. Atmosfera unui atare film — şi acesta are, în bună măsură, atmostera tensionata — e compusa din particule umane, unele infinitezimale, simple şi fugare apariţii, frânturi de chipuri, de gesturi, de atitudini şi cere minuţie, chiar pedanterie regizorală, scenografică, de costumier şi machior, cu raportări precise şi necontenite la idee.
N-a reuşit întruchiparea unuia din principalii termeni de contrast, Piticul. Un mare actor de teatru şi cinema,
George Constantin, a trecut pe lângă rol, prin el, pe sub el, cu o postură jovială şi un aer opulent, cu o cruzime confecţionată şi o robusteţe copleşitoare care ţin însă de aparenţa personajului şi sunt, totodată, elemente utilizate de artist în destule alte roluri. Esenţa personajului s-a evaporat. Mult mai bogate sunt referirile altora la complexitatea lui, astfel că, în mod paradoxal, el trăieşte mai cert în fantezia spectatorului când e evocat, decât atunci când e perceput aevea. Tocmai astfel se justifică ridicarea unui întreg oraş împotriva lui, organizarea poziţiilor strategice şi tactice ale partidelor politice (cu unele simplificări anistorice — care sunt şi ale scenariului) în raport cu existenţa bandei lui.
Lupta impune personalităţi de comunişti şi muncitori, vârstnici şi tineri, pe care filmul îi prezintă pregnant, în acţiune, în portretistică elaborată. O eroare de apreciere, o contradicţie între situaţia generală şi cazul particular dat, un moment de confuzie pune în valoare structura sufleteasca deosebită a unui secretar de comitet judeţean care rămâne singur în indecizia sa contemplativă. Cutezător recompus literar şi filmic, personajul —întruchipat cu totul remarcabil de Petre Gheorghiu — e reprezentativ din unghiuri de vedere din care n-a fost conspectat niciodată până acum. Tot astfel, Grigorescu, trimisul Comitetului Central, care îşi schimbă opinia anticipată, în raport cu faptele, la faţa locului, adaptându-se rapid cu intuiţia luptătorului experimentat, la realitate, ipostază admirabil creeată de Amza Pellea şi care, iarăşi, apare ca atitudine militantă directă, pentru prima oară. Tânărul numit comisar de poliţie printr-un gest reflex al noii autorităţi populare, tânăr însufleţit copilăros, eroic, înţelept şi spontan e, în înfăţişarea dată de Gabriel Oseciuc, plauzibil şi eficace din punct de vedete dramatic. În demonstraţia intenţionată. Şi dacă un final nu prea bine organizat, cu lapsusuri de acţiune, neconcordanţe şi discordante, n-ar fi afectat şi acest portret, probabil că el ar fi avut conturul net şi viguros al celorlalte, contribuind mai decis la puternica imagine colectivă a organizaţiei comuniste ce trăieşte în acest film cu personalitate şi autenticitate, în spiritul adevărului istoric.
S-a născut un regizor. Avem un nou film bun, semnificativ înscris în capitolul modern al epopeii naţionale. A fost folosită ca sursă inspiratoare, creator folosită, o carte de valoare literară probată, s-au confirmat din nou actori de prima mână.
Iată câteva rezultate care se impun.
